Chiar si într-o epoca în care cinematografia e pe cale sa înceteze a fi o arta spre a deveni tehnologie pura, ne amintim cu placere de filmele care au facut istorie, dar din pacate sunt tot mai putin vizionate în zilele noastre. Sunt filme de Oscar, productii redutabile, care au prilejuit unor regizori si actori geniali prestatii de neuitat.
Ne propunem azi sa inauguram o rubrica dedicata filmelor de Oscar, acelor pelicule care nu doar ca trebuie vizionate, ci si pastrate într-un colt profund al sufletului uman. Si o vom face într-un mod inedit, prezentandu-va nu filmele ca atare, ci istoria lor mai putin stiuta. Începem printr-o pelicula care, la vremea ei, a rupt toate barierele. Nasul.
Astazi, e suficient sa spui „Nasul” pentru ca primul nume care-ti vine, inerent, pe buze, sa fie Coppola. Si totusi, nu Francis Ford Coppola a fost primul regizor dorit de producatori pentru acest film colosal. Mogulii de la Paramount Pictures s-au gandit, initial, la Elia Kazan, dar atat acesta, cat si Costa Gavras au refuzat, astfel ca s-a apelat în disperare de cauza la Coppola – desi saptamani întregi dupa începerea filmarilor ei, „sefii” de la Paramount au fost profund nemultumiti de felul cum acesta dirija lucrurile. Studioul dorea un film „cu gangsteri”, nu unul „de-a dreptul filosofic”, cum îl considerau mogulii hollywoodieni, care-l amenintau constant cu concedierea. Scena în care Michael Corleone îi ucide cu sange rece pe Sollozo si McCluskey le-a mers însa la inima producatorilor, care n-au mai facut, din acea zi, nicio presiune asupra lui.
Si alegerea lui Al Pacino a fost „cu cantec”: studioul îl dorea pe Robert Redford, dar Coppola a sustinut cu tarie ca acesta, desi aflat în culmea gloriei, nu era potrivit sa joace rolul unui „Don” mafiot, pentru ca nu avea nimic italienesc în el. În cele din urma, dupa ce actori ca Martin Sheen si James Caan (care în cele din urma va juca rolul lui Sonny) au dat si ei teste, a fost totusi ales Pacino.
Putini stiu, dar inclusiv Robert de Niro a dat o proba pentru rolul lui Sonny. Însa Coppola a considerat ca personalitatea lui e prea violenta pentru acest rol. Asta nu l-a împiedicat sa-l distribuie în Nasul II, în rolul tanarului Vito Corleone – pentru care de Niro a primit si un Oscar.
Studioul a dorit, initial, sa renunte la logo-ul, acum faimos, al „sforilor de marioneta”, creat de graficianul Neil Fujita pentru romanul „Nasul” al lui Mario Puzo, însa Coppola a insistat ca acesta sa ramana, deoarece Puzo scrisese scenariul alaturi de el si a considerat ca îi era dator celebrului scriitor pentru asta.
În momentul castingului, Coppola a propus ca rolul principal, Vito Corleone, sa fie atribuit lui Marlon Brano, însa directorul Paramount, Charles Bluhdorn a facut aproape o criza de isterie, concretizata în propozitia: „Brando nu va aparea niciodata într-un film Paramount!”. În schimb, el l-a propus pe Laurence Olivier, care nu s-a aratat deloc interesat. Într-un final, producatorii au acceptat propunerea lui Coppola, cu trei conditii: Marlon trebuia sa dea o proba; nu era platit pentru film; trebuia sa semneze un angajament prin care se obliga sa plateasca orice potentiale pagube cauzate de comportamentul sau distructiv – deja faimos! – pe platourile de filmare. Regizorul nu l-a anuntat pe Brando despre niciuna dintre conditii, de teama ca actorul va renunta instantaneu la film, ci l-a convins sa faca un „test de machiaj” – care era în realitate proba pe care studioul o ceruse. Sefii Paramount au fost atat de impresionati de prestanta genialului actor încat au renuntat imediat la celelalte doua conditii din contract…
Terifiantul cap de cal strecurat în patul unui mogul hollywoodian „recalcitrant”, în film, a fost real: regizorul l-a obtinut de la o fabrica producatoare de mancare pentru caini din New York.
Pentru a reduce costurile de productie, cei de la Paramount i-au cerut lui Coppola sa „modernizeze” scenariul, astfel încat actiunea sa aiba loc în 1972 si filmarile în Kansas City, nu imediat dupa Al Doilea Razboi Mondial, într-un New York costisitor de reconstituit. Regizorul i-a convins cu greu sa renunte la aceasta modificare.
Pentru a întari legaturile dintre actori, Coppola a avut o idee geniala: i-a pus pe cei din „clanul Corleone” sa manance împreuna pe platourile de filmare, ramanand în pielea personajelor lor si dupa ce filmarile se opreau!
În timpul plimbarilor sale zilnice prin platou, la finalul filmarilor din ziua respectiva, Coppola zarea deseori o pisica maidaneza aciuata cine stie cum pe acolo. Cand a filmat scena din biroul lui Vito Corleone, regizorul a luat pisica, i-a dat-o lui Marlon Brando si i-a cerut sa improvizeze timp de cateva minute. Scena în care „Nasul” mangaie, ganditor, pisica, a devenit una dintre cele mai legendare din istoria cinematografiei!
GABRIEL TUDOR
Comentarii