La mijlocul secolului trecut, cand influenta Hollywoodului asupra celei de-a saptea arte nu era atat de puternica precum este azi, lumea filmului a fost dominata ani in sir de regizorii italieni. A existat atunci o veritabila Renastere pe pelicula de celuloid, ai carei reprezentanti de frunte au fost Fellini, De Sica, Visconti sau Rossellini, care practic „dadeau ora exacta” in materie de cinematografie. Dintre toti acestia, Fellini ramane, cu siguranta, cel mai reprezentantiv, fiind poate pentru film ce a fost Michelangelo pentru sculptura…
Caricatura, prima lui pasiune
Povestea venirii pe lume a lui Federico Fellini pare ea insasi decupata din filmele care-i vor aduce celebritatea: tatal lui era un modest muncitor la fabrica de paste Pantanella. Mama, Ida Barbiani, provenea insa dintr-o familie instarita din Roma si nu-i de mirare ca fuga ei romantica, alaturi de barbatul iubit, a declansat un mare scandal. Pana la urma insa, parintii sai au fost nevoiti sa accepte casatoria celor doi, care s-au stabilit la Rimini, unde a venit pe lume Federico, primul lor copil, pe 20 ianuarie 1920. Elev silitor, dar extrem de timid, copilul se va dovedi pasionat de desen si de spectacolele de papusi, pe care curand a inceput sa le puna singur in scena, spre amuzamentul fratilor sai mai mici, Riccardo si Maria Maddalena. In 1926, el descoperise deja, fascinat, lumea filmului, prima pelicula vazuta, care-l va impresiona profund, fiind filmul lui Guido Brignone, Maciste in infern.
In Italia mussoliniana, fratii Fellini au devenit inerent membri ai organizatiei tineretului facist, Avanguardista, fara insa a dovedi prea mult zel in aceasta directie. In 1937, Fellini a deschis, alaturi de pictorul Demos Bonini, un atelier artistic, realizand portrete amuzante ale clientilor amatori de caricaturi. Decis sa faca o cariera ca si caricaturist, Fellini se stabileste la Florenta, un an mai tarziu, publicand primele desene in revista 420. In septembrie 1939, spre a-i face pe plac mamei sale se inscrie la Drept, la Universitatea din Roma, dar nu participa nici macar la o ora de curs, fiind inclinat mai curand sa-si petreaca timpul in compania boema a unor pictori si castigandu-si putinii bani din caricaturi pe care le facea amatorilor, prin restaurante si cafenele.
De la agonie la extaz
Momentul determinant din viata lui Fellini va fi insa cooptarea lui in redactia influentei revistei umoristice Marc’ Aurelio, unde rubrica sa – „Ascultati ce vreau sa spun?” ii va aduce o faima instantanee. Astfel va ajunge sa-l cunoasca pe Aldo Vabrizi, cel mai apreciat comic italian din acea perioada, iar relatia de prietenie care se va stabili intre ei va duce si la o colaborare pe plan profesional – Fellini incepand sa scrie scenarii umoristice pentru filme. Intrat in cercul „alesilor” de la studiourile Cinecitta, el se va impune rapid si o va cunoaste si pe viitoarea lui sotie, actrita Giulietta Masina.
Dupa razboi, regizorul Roberto Rosselini ii va solicita colaborarea: scenariul semnat de Fellini la Roma, oras deschis, va fi nominalizat la Oscar, in 1947. Este perioada in care-l va cunoaste si pe foarte tanarul Marcello Mastroianni, pe atunci un cvasinecunoscut si care va deveni actorul sau fetis. In februarie 1950, scenariul sau la un alt film al lui Rossellini, Paisa, va fi din nou nominalizat la Oscar. Debutul regizoral al lui Fellini nu se va produce sub auspicii prea favorabile: filmul Seicul Alb, realizat de el in 1951, va fi desfiintat de critica, unul dintre critici declarand chiar ca Fellini „nu are nici cea mai mica aptitudine pentru regie”!
Tanarul Federico nu se da batut si in 1953 noul lui film, I Vitelloni castiga inimile criticilor si spectatorilor, fiind recompensat cu Leul de Argint la Venetia. Halucinanta pelicula Noptile Cabiriei, din 1956, ii va aduce si consacrarea internationala: Oscarul pentru cel mai bun film strain si laurii pentru cea mai buna actrita – Giulietta Masina, la Cannes. Scandalul provocat de o dansatoare turcoaica, Haish Nana, care a improvizat un numar de striptease intr-un club de noapte i-a aprins imaginatia lui Fellini: de aici pana la crearea capodoperei La Dolce Vita n-a mai fost decat un pas. Filmul a spart toate barierele si lumea a fost cuprinsa de o veritabila isterie, facand cozi de sute de metri la cinematografe spre a vedea „pelicula imorala” a lui Fellini, criticata la unison de Biserica si de politicienii crestin-democrati. La Cannes, filmul a fost premiat cu Palme d’Or, Fellini invingandu-l astfel pe marele sau rival, Antonioni.
Testamentul unui excentric
Descoperirea psihanalizei freudiene va fi o revelatie pentru Fellini, revelatie care va descatusa total imaginatia lui si asa debordanta, dand nastere unor filme celebre, precum Opt si jumatate (1963, Oscar pentru cel mai bun film strain si pentru cele mai bune costume), Julieta spiritelor (1965), Satyricon (1969), Casanova (1974, Oscarul pentru costume), Amarcord (1975 – alt Oscar pentru cel mai bun film strain) sau Orasul femeilor (1980). Putini stiu ca, incitat de problematica parapsihologica, Fellini a intretinut o stransa prietenie cu magicianul Gustavo Rol, care l-a introdus in lumea spiritismului. In 1964, regizorul nu se fereste sa experimenteze drogul LSD, sub supravegherea psihanalistului sau, Emilio Servadio, chiar in timp ce regiza La Strada. Pe 6 septembrie 1985, lui Fellini i s-a decernat Leul de Aur la Festivalul de la Venetia, pentru intreaga cariera.
Dornic sa realizeze „cea mai lunga si mai detaliata conversatie inregistrata pe pelicula”, Fellini s-a confesat producatorului canadian Damian Pettigrew, cu putin timp inainte de moarte, in ceea ce avea sa fie numit „testamentul spiritual al Maestrului”. Al cincilea Oscar, pentru intreaga cariera de asta data, va veni in aprilie 1993.
Va fi cantecul de lebada pentru Fellini care, in august 1993 va suferi un atac de apoplexie, la Grand Hotel din Rimini. Partial paralizat, va fi transferat la Roma, unde se afla internata si sotia lui, dar al doilea atac il va rapune. La 73 de ani, la o zi dupa ce implinise o jumatate de veac de casnicie alaturi de iubita lui Giulietta, Fellini pleca sa intalneasca spiritele…
GABRIEL TUDOR
Comentarii