In noaptea de 2 decembrie 1943 a avut loc ceea ce istoricii au numit „un Pearl Harbor european” – bombardarea de catre germani a portului strategic Bari, din Italia, aflat pe atunci in posesia Aliatilor. Atacul-surpriza s-a soldat cu scufundarea a 17 nave si uciderea a peste o mie de militari americani si britanici si a sute de civili italieni.
Ceea ce putini au stiut la vremea respectiva era ca printre vasele scufundate se afla si unul transportand o incarcatura secreta de 2.000 de bombe cu gaz mustar, care urmau sa fie folosite ca represalii, daca Hitler recurgea la razboiul chimic.
Explozia uriasa a eliberat in atmosfera un nor otravitor de vapori de gaz mustar si mii de litri de gaz mustar lichefiat in apa. Imediat, generalul american Dwight E. Eisenhower, comandantul trupelor Aliate, si premierul britanic Winston Churchill, au incercat sa ascunda adevarul privind incarcatura de gaz toxic, de teama ca germanii vor folosi dezvaluirea ca pretext pentru declansarea unui razboi chimic total.
Ca urmare a pastrarii secretului militar, personalul medical nu a fost alertat in privinta pericolului contaminarii. In prima noapte dupa bombardament, sutele de supravietuitori care sarisera peste bord si inotasera in siguranta pana la tarm au primit paturi calde, morfina, dar au ramas in uniformele imbibate in combustibil petrolifer amestecat cu gaz mustar lichefiat, ore in sir. Pana in zori ei au dezvoltat inflamatii pe piele si basici „de marimea unor baloane”.
In 24 de ore, infirmeriile s-au umplut de soldati cu ochii umflati si pielea rosie, aproape sangerie. Medicii au suspectat prezenta unui iritant chimic, dar nestiind despre ce e vorba au clasificat problema ca „dermatita inca neidentificata”. Apoi, pacientii aflati intr-o stare relativ buna au inceput sa moara, spre stupoarea medicilor.
S-a raspandit zvonul ca germanii folosisera un gaz toxic necunoscut si locotenent-colonelul Stewart Francis Alexander, un specialist in arme biochimice din stafful lui Eisenhower a fost trimis sa investigheze incidentul.
El a descoperit imediat vinovatul, in ciuda refuzului autoritatilor portuare britanice de a recunoaste adevarul. Scufundarile efectuate in zona unde se situase nava cu incarcatura de gaz mustar, identificata de Alexander ca epicentru al expunerii, au dus la gasirea de fragmente de bombe chimice americane pe fundul marii.
Specialistul a trimis un raport complet superiorilor sai: Eisenhower i-a acceptat explicatiile, Churchill le-a negat total, dar raportul a fost cenzurat si orice referire la gazul mustar a fost stearsa. Printre cei care apucasera totusi sa citeasca raportul complet s-a numarat si colonelul Cornelius P. Rhoads, in viata civila director al departamentului oncologic de la New York’s Memorial Hospital.
El a fost intrigat de faptul ca expunerea la gaz mustar, care afectase 617 soldati, dintre care 83 murisera, avusese un efect de suprimare a celulelor albe din organism – ceea ce sugera ca ar fi putut fi folosita ca tratament pentru inhibarea inmultirii celulelor albe maligne care invadeaza si distrug tesuturile sanatoase in cancere. Pe baza raportului secret alcatuit de Alexander, o echipa de cercetatori de la Universitatea Yale a demonstrat ca gazul mustar din azot (o „ruda” mai stabila a celui din sulf, folosit ca arma chimica) putea miscora tumorile.
In 1949, Mustargen (mecloretamina) a devenit primul medicament experimental de chimioterapie aprobat de Administratia Americana a Medicamentului, fiind folosit cu succes la tratarea limfoamelor non-Hodgkin.
Acest triumf a galvanizat cautarea de alti agenti chimici meniti sa atace tintit celulele maligne, dar sa le crute pe cele sanatoase, fapt care va determina, peste decenii, Societatea Americana de Cancer sa considere bombardamentul de la Bari punctul de debut al „epocii chimioterapiei”.
GABRIEL TUDOR
Comentarii