O intalnire in pragul zorilor, cand negurile noptii inca nu s-au risipit, numaratul pasilor, mirosul iute de praf de pusca, zanganitul spadelor incrucisate, picaturi de sange pe pamantul reavan. Intr-un cuvant – duelul. Un obicei milenar, „dreptul barbatilor”, cel mai des uzitat mod de a spala onoarea patata prin cine stie ce jignire. De-a lungul vremii, acest obicei „barbatesc” a facut numeroase victime, aproape la fel de multe ca razboaiele. Si la urma urmei, ce altceva au fost duelurile decat niste razboaie personale, purtate, la fel ca si conflictele dintre tari, in numele orgoliului, dar, la drept vorbind de dragul bogatiei, gloriei sau al nurilor vreunei „Elene din Troia”?
Intr-una dintre salile Muzeului Maritim din orasul croat Dubrovnik, vizitatorii pot admira o frumoasa pereche de pistoale, vechi de sute de ani. Capodopere ale mesterilor faurari italieni, aceste pistoale placate cu argint nu sunt niste arme obisnuite, ci piese unicat: au un singur glonte, mai masiv decat cele normale, iar teava mai scurta. Scopul lor era unul singur: sa serveasca drept „aparatoare ale onoarei” participantilor la dueluri.
Desigur, pistoalele au fost printre ultimele arme folosite in duel, fiindca in evul mediu, se foloseau preponderent sabia sau chiar pumnalul. De fapt, am putea spune ca primele dueluri nu dateaza din era cavalerismului medieval, cand palatinii se impungeau pe rupte din pricina unei singure ocheade aruncate delicatelor domnite sau din cauza unei vorbe aruncate aiurea, la ospete.
Ele sunt mult mai vechi, caci am putea considera „duel” si obiceiul, existent la multe popoare antice, ca in locul unor intregi armate sa lupte doar cate un reprezentant al acestora, ales dintre cei mai viteji si mai puternici soldati. Legendarul Ahile a fost unul dintre acesti „duelgii” in numele ostii, iar celalalt supranume al nu mai putin legendarului Cid spaniol, „Campeador” vine tocmai de la faptul ca el reusise sa castige, prin duel individual, multe batalii pentru suveranii sai.
Un obicei stravechi
Cum se declansa un duel? Initial, adica la inceputul perioadei medievale, atunci cand duelurile au cunoscut o epoca de mare inflorire, cavalerul care-si simtea onoarea prejudiciata, arunca manusa de fier a armurii in fata preopinentului; daca acesta o ridica, insemna ca accepta provocarea, daca nu, nu era obligat sa se prezinte la duel si scapa sigur cu viata, dar era dezonorat pe vecie.
Nu-i de mirare ca absolut toti cavalerii preferau prima varianta. Mai tarziu, adica prin secolele 18-19, a aparut obiceiul lovirii adversarului cu manusa de catifea a celui ofensat, inainte ca aceasta sa fie aruncata. Desigur, se poate spune ca secolele respective au insemnat perioada de maxima inflorire a duelului, cand era chiar de bon-ton sa provoci sau sa fii provocat la duel si ziarele bulevardiere nu mai pridideau sa insereze, in paginile lor, stiri despre cine s-a mai batut si cine a mai murit in duel, caci duelul devenise un moft la moda… De obicei insa, duelurile erau declarate doar de amorul artei, fiindca, odata ajunsi la locul ales pentru a incrucisa sabiile, rivalii preferau sa fie impacati de martori decat sa-si verse pretiosul sange.
Si doamnele se-mpusca, nu-i asa?
Interesant e faptul ca, desi au fost considerate o metoda barbateasca de a-si repara onoarea, duelurile au fost practicate nu doar de domni ci si de doamne! Cel mai faimos duel feminin a avut loc in 1792, in Anglia, intre lady Amleria Braddock si doamna Elphinstone. Marul discordiei l-a constituit, desigur, cochetaria specifica urmaselor Evei, intrucat cele doua respectabile doamne s-au luat la harta dupa ce prima a facut o remarca nepotrivita la adresa celei de-a doua.
Rivalele s-au duelat prima data folosind pistoale cu un singur foc. In vreme ce lady Braddock a tras aiurea, doamna Elphinstone a fost foarte aproape de a-si rapune adversara, glontele ei trecand prin palaria acesteia. In ciuda apelurilor facute de martori, spre a se impaca, doamnele nici n-au vrut sa auda de asa ceva si au continuat lupta, incrucisand sabiile. Doamna Elphinstone a fost ranita la mana si adversara ei a cerut incetarea luptei, impacarea fiind consfintita printr-o scrisoare semnata de amandoua.
Poe, duelgiul betiv
Adesea se intampla ca soarta duelurilor sa fie hotarata nu de participanti ci de martorii lor. Acestia urmareau ca lupta sa se desfasoare dupa toate regulile onoarei si cavalerismului si nimeni sa nu triseze. Au existat chiar cazuri in care, atunci cand unul dintre duelgii a incercat sa triseze, propriul sau martor sa-l impuste! Secunzii se trezeau chiar implicati in schimbul de focuri, fara voia lor – asa ceva a patit, de pilda, in tinerete, cel ce avea sa devina presedintele Statelor Unite, Andrew Jackson, ranit in umar in urma unei lupte generale, iscate din cauza unui duel la care participa in calitate de martor.
Deosebit de importanta pentru evolutia ostilitatilor era alegerea armelor, cel provocat la duel avand rolul decisiv in aceasta. Provocat la duel, un alt viitor presedinte american, Abraham Lincoln a profitat de situatie alegand sa se bata nu cu pistoale ci cu sabii lungi, care constituiau pentru el un avantaj, data fiind lungimea neobisnuita a bratelor sale. Duelul s-a incheiat din fericire fara victime, adversarul lui Lincoln cerandu-si scuze dupa primele fandari…
Capitanul unei baleniere ameriane, Samuel Harvey, a fost provocat la duel de catre un partener de jocuri de carti, pe care-l lovise in timpul unei partide, acuzandu-l ca a trisat. Harvey a ales drept arme de duel doua harpoane si, pentru a-i da de inteles rivalului cu cine s-a pus, inainte de lupta a luat un harpon si l-a infipt in trunchiul unui copac, aflat la 20 pasi distanta. Desigur, cartoforul palmuit a cerut imediat anularea luptei. La fel a procedat si Edgar Allan Poe care, dupa ce a facut greseala de a-l provoca la duel pe un pistolar notoriu, si-a dat seama ca n-are nici o sansa in fata acestuia si s-a prezentat la locul duelului mort de beat. Lupta s-a anulat si a doua zi Poe si-a cerut scuze.
O lupta la inaltime
Curiozitatile din sfera duelurilor nu lipsesc. De pilda, la sfarsitul secolului 19, doi francezi s-au duelat pocnindu-se reciproc in cap cu bile de biliard iar pe la 1400, un cavaler a provocat la duel un caine, pentru ca acesta ii furase lenjeria intima a domnitei sale, gest considerat inadmisibil de catre vajnicul razboinic. La curtea unuia dintre nenumaratii suverani ai ducatelor germane, prin secolul XVII, unul dintre curteni a ras de bufonul pitic al regelui, spunand ca n-ar fi in stare sa omoare in duel nici un curcan. Piticul l-a provocat la duel si l-a impuscat drept in inima pe impertinent.
Cel mai faimos duelgiu din istorie a fost fara indoiala americanul Richard Martin, poreclit „Humanity Dick” sau „Tragaciul”. Luptator inflacarat pentru drepturile animalelor, el nu manifesta nici un fel de compasiune pentru rasa umana si de aceea n-a precupetit nici un efort spre a-i imputina reprezentantii: a luptat in peste o suta de dueluri si nu a pierdut nici unul, trimitand pe lumea cealalta cateva zeci de adversari. In cadrul unui episod tragi-comic, desfasurat pe la 1880 in Franta, un doctor a preferat sa lupte imbracat numai in chiloti, pentru ca nu cumva, in cazul in care ar fi fost ranit, tesatura de la haine sa-i patrunda in rana si sa provoace infectarea.
Dar cel mai spectaculos duel a avut loc tot in Franta, in 1808, participantii luptand nu de pe pamant, ci din aer, mai precis din nacelele a doua baloane cu aer cald ridicate deasupra Parisului. Domnii de Grandpre si de Pique s-au luptat pentru farmecele renumitei dansatoare Mademoiselle Tirevit, care era iubita oficiala a unuia dar amanta secreta a celuilalt. Pe 3 mai 1808, sub privirile unei uriase multimi, cei doi parizieni s-au ridicat la circa 600 metri inaltime, in preajma palatului Tuileries si, aflati la circa 50 de metri unul de altul, au tras. De Pique a ratat tinta, dar de Grandpre a nimerit in panza balonului: rivalul sau si secundul acestuia s-au prabusit in cateva minute, pe acoperisurile cladirilor de dedesubt, gasindu-si instantaneu moartea. De Grandpre si martorul sau au planat lin spre vest si au aterizat, la 30 km distanta de Paris.
GABRIEL TUDOR
Comentarii