Dincolo de legenda lui Charlemagne se gaseste o biografie demna de basmele copilariei, cu regi viteji si batalii epice. Caci Carol cel Mare a reprezentat, alaturi de Arthur, cea mai elocventa pilda pe care o putea oferi un suveran crestin. Carol, se nascuse pe la 742, deci in momentul cand petrecaretul sau parinte, Pepin, parasea aceasta lume el nu implinise inca saisprezece ani.
Tanar si nelinistit
O adunare a nobililor franci a confirmat alegerea lui ca rege, pe 9 octombrie 768. Prima grija a lui Carol a fost sa supuna ducatul Aquitaniei, al carui conducator, Wilhelm, ii pricinuise atatea necazuri tatalui sau. Incoltit de armatele lui Carol, ducele Aquitaniei a fugit in Gasconia, dar tanarul rege franc l-a urmarit, obligandu-l pe Lupus, ducele Gasconiei, sa i-l predea si sa i se supuna, la randul sau, alipind Gasconia teritoriilor france. In 773, Carol s-a implicat in conflictul dintre Papalitate si regele lombard Desiderius.
In urma unei invazii fulgeratoare, el l-a invins pe Desiderius, fortandu-l sa se predea. Astfel, intreaga Italie de nord intrase practic sub stapanirea suveranului franc, care l-a pus in fruntea teritoriilor proaspat dobandite pe fiul sau, Pepin. Privirile lui Carol erau acum atintite asupra teritoriilor locuite de saxoni. Acest popor germanic, inchinator la idoli, era renumit pentru vitejia si vigoarea sa si regele franc si-a dat seama ca lupta nu va fi deloc usoara. Zavorati in muntii lor impaduriti, saxonii aveau sa dea multe batai de cap armatelor france.
Ostilitatile propriu-zise au inceput in anul 772, motivul constituindu-l arderea unei biserici crestine de catre saxoni. Timp de mai bine de trei decenii luptele nu aveau sa inceteze, sortii razboiului fiind adesea schimbatori. In cele din urma, insa, rezistenta saxonilor a fost zdrobita si Carol a stramutat zece mii dintre ei de pe malurile raului Elba in Galia, pentru a nu mai fi ispititi sa se rascoale din nou. Orgoliosul rege franc nu s-a temut insa sa lupte pe doua fronturi si in anul 778, chiar daca saxonii nu fusesera definitiv infranti, el a condus o expeditie peste Pirinei.
Orasele si castelele cadeau unul dupa altul in fata magnificei sale armate si invazia Spaniei parea mai curand un galop de sanatate. Pe drumul de intoarcere, insa, la trecerea printr-un defileu foarte stramt, numit Roncevalles, triburile locale de basci au atacat ariergarda lui Carol, pravalind stanci de pe culmi, tragand cu sageti si ucigandu-i pe toti cavalerii franci, echipati cu armuri grele. In aceasta ambuscada si-au pierdut viata Eggihard, sfetnicul regelui, Anselm, Contele Palatin si Roland, guvernatorul Britaniei, devenit ulterior personaj de epopee.
Prin foc si sabie
Dorinta de marire a lui Carol nu cunostea margini. Dupa ce cucerise aproape tot Apusul Europei, el a vrut sa isi extinda stapanirea si spre est. Doar ca aici se stabilisera, de cateva secole, triburile de slavi, la randul lor razboinici temuti. Din nou, Carol a cautat un pretext pentru a-i ataca si, cum era mester la asa ceva, nu i-a fost greu sa gaseasca unul : necazurile pe care slavii le provocau tribului abroditilor, vechi aliati ai francilor.
Regele s-a indreptat spre nord-est si i-a zdrobit pe slavii ce populau actualul teritoriu al Tarilor Baltice, obligandu-i sa i se supuna. A urmat atacarea avarilor care, in ciuda numelui, ce-i facea sa tremure pe multi locuitori ai batranului continent, nu mai reprezentau forta de temut care ravasise candva Imperiul Roman. Razboiul cu ei a inceput in 791 si, desi Carol si-a pregatit toate actiunile cu grija, confruntarea a fost mai grea si mai indelungata decat s-ar fi asteptat.
Dupa ce a condus personal una dintre campaniile din Pannonia, regele l-a numit in fruntea trupelor pe fiul sau, Pepin, care a reusit sa-i invinga pe avari abia dupa sapte ani; a pierit atunci toata floarea cavaleriei avare si acesta a fost sfarsitul neamului lor. Dupa zdrobirea avarilor si a saxonilor, Carol a intrat in conflict cu danezii, al caror rege, Godfred, visa sa cucereasca intreaga Germanie.
Trufasul rege a amenintat ca, daca nu i se recunosc drepturile asupra statelor germane, se va infiinta in fruntea unei armate puternice in fata zidurilor capitalei lui Carol, Aix-la-Chapelle (Aachen). Poate ca ar fi procedat astfel daca nu ar fi fost ucis, chiar inainte sa plece la razboi, de catre una dintre garzile sale. O moarte survenita in mod providential, au spus unii, in vreme ce altii, mai sceptici, au aratat cu degetul spre abila retea de spioni si asasini aflata in slujba lui Charlemagne.
Haremul „celui mai pios dintre imparati”
Viata particulara a lui Charlemagne este la fel de complexa ca si cariera sa politica. Pe cand era inca un adolescent, a fost casatorit, impotriva vointei sale, cu o fiica a lui Desiderius, regele lombard pe care-l va detrona mai tarziu. Mariajul avea sa dureze insa mai putin de an, caci Carol si-a repudiat sotia si s-a insurat cu Hildegard, o femeie de origine suaba. Aceasta i-a daruit trei fii – Carol, Pepin si Ludovic si trei fiice – Hruodrud, Bertha si Gisela. Inca trei fiice i-a nascut a doua sotie, Fastrada, de neam germanic, si tot trei copii a avut de la diverse concubine.
Dupa moartea Fastradei, in 794, Carol s-a casatorit din nou, cu Liutgard, care insa nu i-a daruit copii, fapt ce l-a determinat pe rege sa-si ia alte tiitoare. Avantul sau erotic, de-a dreptul neobisnuit si despre care cronicarii crestini povestesc cu zgarcenie, nu s-a potolit nici dupa moartea celei de-a treia sotii. Carol nu s-a mai insurat, dar intretinea un adevarat harem de amante, cele mai importante fiind Gersuinda, o femeie saxona care i-a daruit un fiu, Adaltrud, Regina, mama a lui Drogo si Hugh si Ethelind, ce l-a nascut pe Theodoric.
De la o alta concubina, al carei nume nu ni s-a pastrat, a mai avut un fiu, numit Pepin (ca si pe fiul favorit al lui Carol), chipes la infatisare dar cocosat. Spre deosebire de alti suverani, Carol i-a recunoscut pe toti cei optsprezece copii pe care i-a avut (dintre care doar opt nascuti de sotiile lui), in ciuda sfaturilor date de consilieri care-l avertizasera ca, avand o asemenea progenitura numeroasa, dupa moartea sa imperiul risca sa se destrame.
Regele isi iubea atat de mult odraslele, indiferent ca erau legale sau bastarde, incat nu se putea lipsi de prezenta lor si de aceea a refuzat sa-si lase fiicele sa se marite, de teama ca astfel ar pleca din preajma lui ! Regele a avut nefericirea de a-si pierde trei dintre copii cat mai era inca in viata, pe Carol, fiul cel mare, pe Pepin, pe care-l facuse rege al Italiei, si pe Hruodrud, maritata cu Constantin, imparatul bizantinilor.
Amurgul zeilor
Simtind ca sfarsitul este aproape, spre finele verii lui 813, Carol l-a chemat la el pe Ludovic, singurul fiul al sau si al Hildegardei care supravietuise si l-a numit mostenitor oficial, punand diadema pe capul acestuia in fata curtenilor si a razboinicilor; toti cei de fata l-au aclamat pe noul conducator al imperiului si i s-au inchinat. In toamna aceea, in ciuda varstei inaintate, Carol n-a incetat sa mearga la vanatoare si sa dea ospete imbelsugate. Dar in ianuarie 814, cuprins de o febra ridicata, a cazut la pat.
Crezand ca va alunga boala, s-a abtinut de la mancare, asa cum facea de obicei in asemenea cazuri, in schimb a baut, la recomandarea medicilor, multa tarie. Alcoolul nu a facut insa decat sa atace si mai mult trupul slabit si dupa sapte zile de boala, Charlemagne s-a savarsit din viata, la varsta de saptezeci si doi de ani, dupa aproape jumatate de secol de domnie glorioasa. Era 28 ianuarie 814. Jelit de intregul popor, Carol a fost inhumat in aceeasi zi in care a murit, in catedrala de la Aix-la-Chapelle.
Peste mai bine de trei secole, la 1165, cand amintirile despre faptele sale crude si nenumaratele ibovnice se mai risipisera, Carol a fost trecut de Biserica in randul sfintilor. Astfel, numele lui va dainui vesnic, devenind ideal de maretie pentru toti suveranii ce-l vor urma, de la Frederic Barbarossa la Napoleon. Dar, spre deosebire de imperiul Cezarilor, pe care nadajduise sa-l cladeasca iarasi, uriasul stat creat de Charlemagne nu va supravietui mult mortii intemeietorului sau. Nu fusese, la drept vorbi, decat un vis de glorie, destinat, asemeni oricarui vis, sa se destrame candva…
GABRIEL TUDOR
Comentarii