Figura lui i-a inspirat nu doar pe barzii scotieni ai Evului Mediu, ci si pe regizorii zilelor noastre. Caci William Wallace, „Braveheart” cum a fost numit inca din timpul vietii, constituie unul dintre cele mai controversate personaje ale istoriei. Idolatrizat de scotieni, care-l considera erou national, dar hulit de englezii pentru care ramâne un ucigas in masa, Wallace este o provocare pentru istorici. Avem de-a face cu un personaj cu totul deosebit, care si-a meritat pe deplin renumele de „inima neinfricata”, redând demnitatea nationala unui popor subjugat, chiar daca a facut-o cu pretul suferintelor multor nevinovati si cu mijloace pentru care astazi ar fi fost pus pe acelasi plan cu, sa spunem, Osama bin-Laden.
Triumful scotienilor
Data nasterii sale nu este stiuta cu precizie, dar istoricii dau ca posibil anul 1270. De asemenea, despre primii ani din viata lui William Wallace nu exista nici un fel de informatii concrete si credibile. Se spune ca si-ar fi petrecut copilaria la Dunipace, lânga Stirling, fiind educat de unchiul sau, care era preot. Potrivit traditiei vremii, Wallace se pregatea, in calitatea lui de al doilea fiu al familiei, sa urmeze o cariera ecleziastica. Dar, in climatul de teroare instaurat de interventia regelui Angliei, Edward I Longshanks, in treburile regatului scotian, tatal lui William Wallace a fost ucis, intr-o ciocnire cu trupele engleze, in 1291. Disparitia parintelui sau l-a determinat pe tânarul William sa renunte la calugarie si sa imbratiseze viata de haiduc.
Fiindca regele ales de scotieni, John Balliol, desi vasal al lui Edward, refuzase sa-l ajute cu trupe, pentru campania ce-l purtase pe acesta in Franta, razbunarea crudului suveran englez nu a intârziat. Edward s-a indreptat, in fruntea armatelor sale, spre nord. El a cucerit Scotia, in 1297 si a instalat garnizoane in principalele orase ale tarii. John de Balliol a fost prins si intemnitat si Edward s-a proclamat singur rege al Scotiei. Dar in sud-estul Scotiei, tulburarile si razmeritele impotriva cuceritorilor se tineau lant. Wallace a injghebat o ceata de haiduci cu care a inceput sa-i atace nu doar pe englezi, ci si pe scotienii acuzati ca le-ar oferi sprijin.
Agil, indraznet si excelent strateg, el a ajuns sa-i terorizeze pe englezi, jefuindu-le convoaiele si ucigându-le oamenii. In vara lui 1297, scotienii stapâneau o mare parte din teritoriul national, totusi, principalele orase erau sub dominatia engleza. Wallace si tovarasul sau de arme, Sir Andrew de Moray, si-au indreptat oamenii catre castelul Stirling, o fortareata de importanta strategica pentru englezi. Arogantii conducatori englezi, care aveau o armata puternica, au crezut ca, la vederea acesteia, scotienii se vor retrage sau se vor preda.
Dar, pe 11 septembrie 1297, Wallace a acceptat lupta, producând una dintre cele mai usturatoare infrângeri suferite de englezi, de-a lungul istoriei. Avantajul de care Wallace nu a ezitat sa profite a fost insa strâmtul pod de lemn ce traversa raul Forth. Când cavalerii englezi s-au imbulzit spre pod, Wallace le-a blocat calea, punând in primele rânduri soldati cu suliti lungi si coase. Acestia au ucis caii englezilor sau le-au retezat picioarele, asa incât greoii cavaleri s-au pravalit ca niste saci.
Cei ce au reusit sa ajunga la liniile scotiene au fost inconjurati si doborâti la pamânt; nestiind ce se intâmpla dincolo de pod, alti si alti cavaleri se imbulzeau spre scotieni, strivindu-i pe cei de dinaintea lor. Când pedestrasii englezi au inteles, in sfârsit, proportiile dezastrului, au incercat sa fuga, dar au fost urmariti si hacuiti de catre scotieni. A fost un macel cumplit, in care 5000 de englezi si-au gasit sfârsitul, in frunte cu contele de Surrey. Niciodata pâna atunci o armata scotiana nu triumfase asupra uneia engleze. Wallace a capturat castelul Stirling si pentru moment Scotia se putea considera eliberata de sub ocupatia tiranului Longshanks.
Infrângerea de la Falkirk
Incurajat de aceasta victorie nesperata poate nici macar de el, Wallace a invadat apoi, in octombrie 1297, nordul Angliei si a devastat comitatele Northumberand si Cumberland. De aceasta invazie se leaga un episod mai putin glorios din viata lui, intrucât, orbit de ura impotriva inamicului, el s-a dedat la un adevarat genocid, ucigând fara deosebire barbati, femei, copii, doar pentru faptul ca erau englezi. Acestei epurari etnice avant la lettre i-au cazut victime si calugarii manastirilor englezesti, motiv pentru ca Wallace sa fie considerat un veritabil diavol cu chip de om.
Acum, nori negri se adunau asupra Scotiei. In martie 1298, Edward Longshanks a adunat o armata puternica si pe 3 iulie a trecut hotarul, hotarât sa-l zdrobeasca pe rebelul care indraznise sa-l sfideze. Wallace s-a retras din calea lui, distrugând ogoarele si otravind fântânile. Tactica „pamântului pârjolit” era pe cale sa dea roade, caci regele Angliei, vazându-si trupele macinate de foamete si boli, era decis sa dea ordinul de retragere.
Dar doi nobili scotieni i-au dezvaluit lui Edward ca Wallace intentioneaza sa dea un atac nocturn si ca se ascunde la Falkirk, astfel incât suveranul englez si-a indreptat oamenii intr-acolo. Scotienii au fost obligati sa dea lupta. Si astfel, pe 22 iulie, trupele engleze, mult superioare numeric, au intâlnit oastea scotiana lânga Falkirk. Arcurile lungi ale englezilor au decimat infanteria si calarimea scotienilor, lipsite de armuri si sarja de cavalerie care a urmat a desavârsit masacrul. Wallace a fost nevoit sa se retraga, cu un grup de osteni credinciosi, spre a nu cadea in mâinile inamicului.
El s-a refugiat in codrii de nepatruns din muntii Scotiei. Unde s-a aflat Wallace intre 1299 si 1303 nu se cunoaste cu certitudine. Unele indicii sugereaza ca ar fi mers in Franta, spre a cere sprijin regelui Filip al IV-lea, de asemenea aflat in conflict cu hraparetul Edward. Poate ca monarhul francez i-a oferit o scrisoare de recomandare catre Papa Bonifaciu si regele Haakon al Norvegiei. Apoi, in 1303, toate planurile sale de alianta impotriva englezilor s-au naruit, odata cu semnarea la Paris a tratatului de pace intre Franta si Anglia.
Având flancul sudic asigurat, Edward si-a continuat cucerirea Scotiei. Englezii au ocupat Stirling in 1304 si majoritatea nobililor scotieni au depus juramânt de credinta lui Edward. Insa acesta continua sa-l vâneze, fara sa precupeteasca nici bani, nici eforturi, pe Wallace. Abilul rege englez stia ca, atâta vreme cât „Braveheart” era in viata, scotienii nu vor fi supusi pe deplin.
Un martir pentru libertate
Iar pe 5 august 1305, Wallace a fost tradat de un cavaler scotian aflat in serviciul englezilor si arestat lânga Glasgow. Dus imediat la Londra, a fost judecat pentru crime impotriva civililor, caci, dupa cum suna actul de acuzare „el n-a crutat nici barbat, nici femeie, nici tânar, nici batrân, nici calugar sau calugarita”. Desi nu depusese niciodata vreun juramânt fata de Edward, a fost condamnat ca tradator al regelui.
In ziua judecatii, pe frunte i s-a pus, in batjocura, o coroana cu lauri, ca unuia care aspirase, in opinia englezilor, la tronul Scotiei – gând pe care viteazul nu-l nutrise nicicând. William Wallace va fi executat, pe 23 august 1305 (astazi se implinesc 702 ani de la eveniment). La acea vreme, pedeapsa pentru tradare era una cumplita: condamnatul era târât de cozile cailor pâna la locul executiei, apoi spânzurat, pâna aproape isi dadea sufletul, era despicat pe burta, i se scoteau maruntaiele care erau arse in fata lui si abia apoi era decapitat.
Martorii oculari spun ca Wallace ar fi fost pe deplin constient pâna la aceasta ultima faza a executiei. Trupul sau, ciuntit in bucati, a fost trimis astfel in toate cele patru parti ale regatului, spre a fi pilda tuturor celor care voiau sa se mai opuna englezilor. Poate ca Edward crezuse ca, ucigându-l pe Wallace, va rapune si spiritul neinduplecat al neamului sau. Dar de asta data, genialul politician care era regele Angliei se inselase: el l-a transformat, prin aceasta moarte cumplita, pe William Wallace, intr-un martir pentru libertate.
GABRIEL TUDOR
Comentarii