Evul mediu a fost fara indoiala una dintre cele mai sangeroase epoci din istoria omenirii, epoca in care crima, asasinatul, masacrele au constituit realitati la ordinea zilei. Paradoxal e faptul ca asemenea fapte reprobabile n-au avut loc doar in regiuni „ocolite de civilizatie” ci in tari care aveau pretentia de a fi focare de progres pentru restul lumii, ca Franta de pilda. Istoria medievala a statului francez reprezinta o fascinanta derulare de intrigi, tradari, aliante si juraminte calcate, de razboaie de eliberare urmate de cotropiri si maceluri comise adesea in numele credintei. Si fara indoiala ca un personaj exponential pentru aceasta era terifianta a fost Ludovic XI, rege al Frantei intre 1461 si 1483.
„Nu-i da ajutor vulpii care-ti va manca intr-o zi toti puii”
Nascut la Bourges, in 1423, intr-un moment in care englezii detineau inca o buna parte din nordul Frantei iar tatal sau, delfinul Carol nu stapanea decat centrul si sudul regatului, Ludovic si-a urat inca din frageda pruncie parintele neputincios si probabil ca a dorit – si a reusit, spunem noi astazi – sa fie exact opusul acestui suveran molau si blazat. Ca nu era plamadit din acelasi aluat cu tatal sau, tanarul va dovedi in 1440, cand, in timpul revoltei cunoscute sub denumirea de Praguerie, Ludovic incearca sa devina regent, uzurpand puterea tatalui. Dar razmerita este inabusita: din fericire, Carol, fire blanda, isi iarta odrasla neastamparata ba chiar ii incredinteaza conducerea unei armate de „ecorcheurs” contra elvetienilor.
Ura printului este insa neostoita si, la sugestia sfetnicilor sai, regele accepta sa-l exileze in provincia Dauphine unde Ludovic va domni practic, ca un suveran neincoronat. Dupa ce prima sotie, o printesa scotiana, moare, in 1445, Ludovic se casatoreste iar, in februarie 1451, fara binecuvantarea tatalui, semn clar al rupturii dintre ei. Casatoria aceasta reprezinta o dovada a clarviziunii si calcului politic rafinat ale printului, intrucat mariajul era doar unul strategic, de convenienta, daca tinem seama ca mireasa, Charlotte de Savoia, nu implinise inca 8 ani… Enervat, Carol trimite o armata in Dauphine si Ludovic, de teama pedepsei, cere azil ducelui burgund Filip cel Bun, care refuza sa-l predea parintelui sau. „Nu-i da ajutor vulpii care-ti va manca intr-o zi toti puii”, va spune, vizionar, regele francez. Cei doi, tata si fiu, nu vor mai avea vreodata prilejul sa se afle fata in fata: in 1461 Carol moare brusc si Ludovic zoreste spre Paris, reusind sa ajunga inaintea fratelui sau, Carol, duce de Berry, si sa obtina astfel tronul.
Machiavelic, inainte de Machiavelli
Devenit rege, aventurierul se transforma ca prin farmec intr-un adept al realpolitik. Stie prea bine ca dusmanii cei mai mari ai Frantei nu sunt englezii ci propriii sai baroni. Fara mila, ii va executa sau va asasina chiar pe fostii sai consilieri, din perioada exilului, motivand „daca au fost capabili sa ma sfatuiasca pe mine cum sa-mi rapun tatal, sigur o sa-i poata sfatui si pe altii”. Vicleanul suveran n-a ezitat sa profite de dorinta sincera a ducelui burgund Filip de a porni o cruciada. Ii va oferi chiar bani, in schimbul unor teritorii precum Amiens si Picardia, ceea ce va trezi indignarea fiului ducelui, Carol cel Indraznet, vaduvit de partea sa de mostenire. Invins in lupta, regele Frantei accepta sa semneze un tratat umilitor dar, imediat ce scapa din puterea burgundului, declara intelegerea nula si ataca iar.
In aceasta perioada, Anglia traverseaza si ea o criza profunda, fiind afectata de razboiul celor doua roze. Nimic mai potrivit pentru duplicitarul Ludovic: printr-o iscusita politica de aliante, contraliante, intelegeri secrete si incitari la razboi a partilor aflate in conflict, el reuseste sa-i alunge pe englezi din Franta, intrand in posesia Normandiei. Razboiul de o suta de ani este in sfarsit incheiat. Machiavelicul „paianjen universal”, cum este numit din cauza pasiunii sale de a tese intrigi, nu se poate abtine sa exclame, fericit: „Tatal meu s-a chinuit zadarnic sa-i scoata pe englezi din Franta, prin forta armelor. Eu i-am scos rapid, apeland la forta bucatelor alese, a vinului de soi si, la nevoie, a otravurilor ce nu dau gres”.
Navigand prin ape tulburi
Cruzimea acestui suveran este proverbiala dar intru totul in spiritul epocii sale. Sa nu uitam ca el este contemporan cu Mehmed II si cu Vlad Tepes iar, peste cateva decenii, din acelasi filon va descinde Ivan cel Groaznic. Torturile la care isi supune adversarii sunt inspaimantatoare. El a poruncit sa se construiasca custi de fier sau de lemn in care toti cei ce i se opun sa fie varati. Printre ei, si episcopul de Verdun, ce petrece intr-o astfel de temnita nu mai putin de paisprezece ani, caci regele nu acorda nici un fel de respect oamenilor Bisericii chiar daca da uneori dovada de un fanatism religios uluitor. Si aici, comparatia cu Ivan cel Groaznic este de asemenea binevenita.
Pentru a impiedica orice tentativa de evadare, porunceste mesterilor faurari germani sa toarne asa-numitele „cuiburi ale regelui” – lanturi de fier cu bile grele, atasate de picioarele condamnatilor. Mai mult decat atat, adesea participa, cu un sadism infiorator, la torturile inamicilor sai, asa cum o va face Ivan cel Groaznic, personajul cu care adesea istoricii l-au comparat, pe buna dreptate. Probabil ca regele avea unele inclinatii sadice dar in nici un caz nu era doar psihopatul absurd pe care-l prezinta unii contemporani. Epoca sa era una cruda si necesita masuri crude. Si apoi, Ludovic vazuse unde a dus blandetea tatalui sau – adevaratii stapani ai Frantei devenisera baronii. Folosind spada la nevoie dar de cele mai multe ori linguseala sau otrava, el a stiut sa navigheze in apele tulburi ale politicii.
Va reusi sa-si elimine pe rand adversarii, orientandu-se dupa vechiul dicton Divide et impera. Ii va mitui pe unii, pe altii ii va ameninta, altora le va oferi domenii pentru a-si trada aliatii, reusind, in cele din urma, sa-l doboare pe Carol cel Indraznet, fara indoiala cel mai redutabil adversar al sau, un personaj de o rara noblete dar care nu a inteles niciodata ca in politica regula fundamentala este ca nu exista reguli.
Un „Tepes al Frantei”
In particular, acest rege este inca si mai bizar. Putin mai frumos decat dracul, imbracat mereu in vesminte ponosite, el nu-si gaseste alinare decat in vanatoare, hartuind salbaticiunile pana cade de pe cal, poate tot din dorinta neostoita de a vedea curgand sange. Femeile nu-l pasioneaza – de altfel toata viata va ramane credincios sotiei sale, care-i va darui un fiu si doua fiice – iar de bautura nu se atinge decat spre a-si trage de limba convivii. O alta ciudatenie este pasiunea pentru travesti: el strabate Franta in haine saracacioase, alaturi de cinci sau sase slujitori, calare pe catari, intra in orase pe poarta din dos, se ospateaza la hanuri rau famate.
Dar mai presus de toate, asculta, spioneaza, trage cu urechea, observa viata de zi cu zi din regatul sau, asa cum nici un alt suveran de dinaintea sa n-o mai facuse. Acest „Tepes al Frantei” ii sprijina din toate puterile pe burghezi si apara saracimea in fata abuzurilor nobililor. In ultimii ani ai vietii, navalnicul rege cade insa intr-o stare de depresie totala. Nu mai vrea sa vada si sa auda pe nimeni si isi da ordinele prin interpusi. O armata de astrologi si medici roiesc in jurul lui, in castelul de la Plessis-les-Tours, incurajandu-l, sustinand ca mai are inca multe fapte marete de indeplinit. Dar regele stie deja ca misiunea sa e pe sfarsite. Si, atunci cand moare, la 30 august 1483, poruncind sa fie ingropat in vesminte saracacioase, intr-o biserica oarecare, stie de asemenea ca a lasat mostenire fiului sau, Carol VIII, una dintre cele mai puternice tari ale Europei.
GABRIEL TUDOR
Comentarii