Intre sfarsitul secolului XIX si inceputul secolului XX, practica homeopatiei a cunoscut o mare dezvoltare in Europa si America de Nord. Pana in momentul in care a inceput fabricarea medicamentelor alopate de o extrema eficacitate, precum antibioticele. La sfarsitul secolului XX, are loc un reviriment al tehnicii homeopatice, integrate cu succes in sistemele de sanatate publica din Germania, Franta, Anglia, India, Pakistan, Sri Lanka si Mexic, unde este practicata de zeci de mii de medici.
Homeopatia se bazeaza pe premiza ca trupul nostru e inzestrat cu energie vitala necesara pentru a genera un proces natural de vindecare. Medicul homeopat incearca sa identifice minutios toate simptomele pacientului, sa afle cum se manifesta, ce anume le amplifica sau le diminueaza intensitatea, orele la care apar, pentru a putea declansa si sustine procesul de vindecare. Astfel, doi pacienti care sufera de aceeasi boala, pot fi tratati diferit pentru ca simptomele lor specifice nu sunt aceleasi, „constitutia” lor fiind diferita.
Homeopatii dispun azi de date informatizate care ii ajuta sa aleaga remediile in functie de nenumaratele combinari de simptome si de constitutiile pacientilor. Extractul diluat (cu cat dilutia e mai mare, cu atat efectul e mai puternic) e prezentat sub forma de comprimate, solutii sau granule solubile care se lasa sa se topeasca sub limba. Produsele folosite pot fi de origine vegetala, animala sau minerala. De pilda, Apis mellifica, extras din venin de albina e folosit pentru intepaturile de albina; Lachesis mutus, extras din venin de sarpe, e folosit in tulburari de menopauza; Arsenicum album, extras din arsenic, e folosit in tratarea unor boli de piele si a guturaiului; Oscillococcinum, un extras din ficat si inima de rata macerate, e un dusman al gripei etc.
Ce spune stiinta?
Cercetatorii care promoveaza aceste leacuri se lovesc deseori de criticile oamenilor de stiinta. Au fost incercate mai multe piste pentru a explica modul de actiune al leacurilor homeopatice care sunt mai aproape de fizica cuantica sau de chimia moleculara decat de biologie. De pilda, s-a descoperit in 2001 ca dilutiile succesive provoaca agregarea moleculelor si nu dispersia lor uniforma. Cativa cercetatori elvetieni au ajuns la concluzia ca in urma dilutiilor repetate, se poate determina prin termoluminiscenta faptul ca substanta diluata in apa nu mai e din punct de vedere chimic prezenta in apa. Ultimele teorii referitoare la remanenta, la amprentele electromagnetice sunt privite cu aceeasi reticenta de comunitatea stiintifica.
DORIN MARAN
Comentarii