Cei ce au trait inca de la inceput cosmarul „ciumei rosii" stiu ca una dintre principalele modalitati prin care regimurile comuniste au scapat de oponenti a fost trimiterea lor la munca fortata, fie in galeriile de carbune, fie prin diverse santiere megalomanice, a caror inutilitate era evidenta. Dar cel mai adesea, oamenii a caror „vina" consta, de multe ori, doar in faptul ca nu aveau „originea sanatoasa", erau trimisi sa sape canale, de o necesitate indoielnica. Cel ce a brevetat aceasta idee a fost Stalin, iar ciracii sai din statele-satelit ale URSS, inclusiv Gheorghiu-Dej, i-au urmat curand exemplul, trimitand la aceste veritabile lagare de exterminare prin munca mii de detinuti politici. Putina lume stie astazi ca nu doar aceste canale, rod al imaginatiei bolnave a liderilor comunisti, si-au luat partea de jertfe, ci si constructii similare, realizate in lumea capitalista, care au facut un numar urias de victime, lider in acest macabru top fiind de departe canalul Panama.
Carol Quintul voia sa uneasca oceanele
Saparea canalului Panama a reprezentat unul dintre cele mai dificile proiecte ingineresti realizate vreodata, dar a avut un impact colosal asupra navigatiei dintre cele doua mari oceane, Atlantic si Pacific, desfasurata pana atunci exclusiv pe traseul lung si periculos, prin stramtoarea Drake. Astfel, dupa construirea canalului, un vapor care voia sa ajunga de la New York la San Francisco, trebuia sa strabata prin canal doar 9500 km si nu 22500 km, ca pana atunci, ocolind America de Sud pe la Capul Horn.
Ideea unui canal care sa strabata stramtul istm Panama dateaza inca din secolul XVI, cand imparatul Carol Quintul sugera ca o cale navigabila construita prin Panama ar fi usurat si scurtat considerabil voiajul navelor spaniole din si spre Ecuador si Peru, unind cele doua oceane. In 1698 aparea asa-numitul „plan Darien", lansat sub patronajul regelui Scotiei, pentru construirea unei rute de comert pe uscat, dar rapid ideea a fost abandonata. Abia pe la 1880, adica la un sfert de veac de cand prima cale ferata din Panama unea malurile celor doua oceane, a fost dat aici primul tarnacop, proiectul apartinand francezilor.
Ferdinand de Lesseps – „cioclul din Panama"
Insarcinat cu acest proiect de anvergura a fost talentatul inginer francez Ferdinand de Lesseps, aureolat de recent incheiata construire a canalului Suez. Dupa 13 ani de eforturi supraomenesti, esecul a fost insa total. Bolile, terenul dificil, ploile necontenite, ce transformau in rugina echipamentele moderne in doar cateva zile, l-au obligat pe Lesseps sa abandoneze, mai ales dupa ce presa franceza l-a acuzat de deturnare de fonduri, numindu-l totodata „cioclul din Panama", prin prisma faptului ca peste 20.000 de victime isi pierdusera viata, prada accidentelor, malariei si frigurilor galbene.
O noua tentativa, reusita insa, va fi facuta de Statele Unite si Panama, la inceputul secolului XX. Americanii au profitat de ajutorul dat statului Panama, pentru ca acesta sa se desprinda de Columbia, devenind independent, si au determinat autoritatile locale sa le concesioneze canalul, care a devenit astfel zona sub control SUA, americanii tragandu-si partea leului din tranzitul comercial. Desi prin introducerea unor masuri de igiena sporite, bolile n-au mai facut ravagii, totusi si de asta data, moartea si-a luat tributul, nu mai putin de 5609 muncitori pierzandu-si viata pana in 1914, cand canalul a fost inaugurat.
O constructie complexa
Astazi, canalul este una dintre cele mai circulate rute maritime din lume, peste 14.000 de vase trecand anual pe aici, dovada ca sacrificiile realizate la construirea lui au purtat noroc lucrarii, conferindu-i durabilitate. Marimea maxima a unui vapor care poate strabate fara dificultate canalul a dat chiar si o unitate de masura, panamaxul, si doar cateva vase de pe mapamond nu indeplinesc, din cauza dimensiunilor exceptionale, conditiile necesare traversarii canalului, lung de 77 km.
Contrar asteptarilor, canalul Panama nu este o simpla linie navigabila, din Atlantic in Pacific, ci cuprinde mai multe lacuri si canale artificiale, ca si doua randuri de ecluze. Un alt lac artificial, Alajuela, reprezinta un rezervor, de unde se pompeaza apa in canal.
Pleaca americanii, vin chinezii!
Dupa al doilea razboi mondial, guvernele din Panama nu s-au mai aratat la fel de binevoitoare fata de Statele Unite, multi panamezi sustinand ca americanii ar trebui sa imparta profitul comercial cu ei. Protestele studentesti s-au intensificat, asa incat Administratia de la Washington a fost nevoita sa inconjoare zona cu un gard de protectie si sa-si intareasca prezenta militara aici. Negocierile incepute intre cele doua parti s-au incheiat cu semnarea, la 7 septembrie 1977, a acordului Torrijos-Carter, intre presedintii de atunci ai Panama si SUA.
Potrivit acestui acord, statul panamez urma sa reia controlul asupra canalului pe 31 decembrie 1999, fapt care a si avut loc, la data stabilita, in cadrul unei ceremonii de anvergura. La ora actuala, guvernul panamez a oferit un contract de operare a porturilor canalului, pe 25 ani, firmei chinezesti Hutchinson Whampoa, cu sediul la Hong Kong, firma al carui proprietar este magnatul Li Ka Shing, cel mai bogat om din Asia.
GABRIEL TUDOR
Comentarii