Aparute abia de cativa ani, avioanele, „pasarile de otel” ce aprinsesera imaginatia omenirii inca de la Vimanele indiene si schitele indraznete ale lui Da Vinci, au avut o contributie importanta in cadrul primului razboi mondial. Este drept ca ele nu au participat la confruntari de amploare, cum se va intampla peste trei decenii, in a doua conflagratie mondiala, ci mai curand in dueluri individuale, ce au dat prilejul unor „asi” ai zborului sa se remarce. Dintre acestia, fara indoiala ca cel mai faimos si in acelasi timp cel mai controversat este Manfred von Richthofen, ramas in istorie sub denumirea de „Baronul Rosu”.
Cavaleristul devine aviator
Nascut la 2 mai 1892, la Kleinburg, in Silezia, ca fiu al unui nobil prusac, Manfred von Richthofen a fost pasionat, inca din adolescenta, de calarit si de vanatoare. Dupa ce a urmat, in traditia familiei, scoala militara, s-a alaturat regimentului de ulani Kaiser Alexander III din Russland, o unitate de cavalerie de elita, la care aveau acces doar odraslele aristocratilor. Cand razboiul s-a declansat, in iulie 1914, von Richthofen a efectuat operatiuni ca cercetas, atat pe frontul de vest, cat si pe cel de est.
Amploarea operatiunilor in care erau angajate artileria si nou aparutele tancuri au facut ca o arma de traditie, cum era cavaleria, sa cada in desuetudine si sa fie folosita doar in misiuni secundare. Frustrat ca nu are cum sa-si dovedeasca devotamentul pentru Kaizer si patrie in prima linie a frontului, tanarul Manfred a cerut sa fie transferat la Serviciul Aerian, solicitare avizata de superiorii sai in mai 1915. La inceput, nu i s-au incredintat decat zboruri de recunoastere si de spionaj, deasupra frontului de Est, intre iunie si august 1915.
Transferat pe frontul Champagne, el a reusit o performanta unica pana atunci, doborand, cu aparatul sau, slab echipat pentru duelurile aeriene directe, un avion francez Farman. Acesta a fost inceputul carierei sale de pilot, o cariera scurta, dar absolut stralucita. In martie 1916, el se va alatura escadrilei Kampfgeschwader 2, zburand pe un aparat Albatros B.II. Pe 26 aprilie 1916, la bordul unui Fokker Einecker cu un singur loc, tanarul pilot va dobori, pe frontul de la Verdun, un nou avion francez, deasupra fortului Douamont.
Incantat, von Richthofen i-a cerut unui prieten bijutier din Berlin sa-i faca o cupa de argint pe care sa graveze data luptei si tipul de avion doborat. El a continuat aceasta traditie pana a adunat 60 de cupe, moment in care utilizarea argintului a fost interzisa, intr-o Germanie aflata sub blocada. Spre deosebire de fratele sau, Lothar, de asemenea un impatimit al zborului, si care a adunat 40 de victorii in duelurile aeriene, Manfred nu se hazarda niciodata si nu adopta tactici riscante.
El era adept al disciplinei militare prusace si respecta cu strictete o norma de reguli de zbor (asa-numita Dicta Boelcke), pentru a asigura succesul individual si al escadrilei din care facea parte. Pe 23 noiembrie 1916, von Richthofen si-a doborat cel mai periculos adversar, asul britanic al aviatiei, maiorul Lanoe Hawker. Dificila victorie i-a aratat insa pilotului german ca are nevoie de un aparat de lupta mai manevrabil, chiar daca mai lent.
Astfel, a ajuns la mansa unui Fokker Dr I triplan, avion a carui caracteristica – trei aripi paralele – avea sa-i aduca celebritatea, ca si culoarea in care von Richthofen l-a vopsit, un rosu aprins. De acum inainte, tanarul va deveni „Baronul Rosu”, un nume admirat de camarazi si temut de adversari care, in mod paradoxal, vor avea un adevarat cult pentru el, asa cum numai soldatii britanici din al doilea razboi mondial vor mai manifesta, pentru carismatica „vulpe a desertului”, Erwin von Rommel.
„Circul zburator”
In ianuarie 1917, dupa victoria cu numarul 16, intr-un duel aerian direct, „Baronul Rosu” va primi cea mai inalta distinctie militara germana, medalia Pour le Merite. In acelasi timp, el a fost investit in functia de comandor al escadrilei Jasta 11, din care facea parte o serie intreaga de asi ai aerului germani, multi dintre ei antrenati chiar de von Richthofen. O performanta deosebita a reusit tanarul de nici 25 de ani in luna aprilie 1917, numita de presa britanica „sangerosul april”, din cauza ca Baronul, pe inegalabilul sau avion rosu, a reusit sa doboare atunci 22 de avioane aliate.
Peste trei luni, von Richthofen va fi numit comandant al unei escadrile de cateva zeci de avioane, Jagdgeschwader 1, cunoscuta drept „circul zburator”, de la culorile vii in care pilotii isi vopsisera, dupa modelul liderului lor, aeronavele, dar si dupa corturile uriase menite sa adaposteasca oamenii si avioanele lor. Ca o curiozitate, sa mentionam ca, desi indeplinea functia unui colonel, von Richthofen nu a trecut niciodata de gradul de capitan, din cauza traditiei retrograde existente in armata prusaca, traditie potrivit careia un fiu nu trebuia sa aiba un rang mai mare decat tatal sau (Richthofen tatal fusese maior in armata prusaca).
Pe 6 iulie 1917, in timpul unei lupte cu capitanul Donald Cunnell, din Royal Flying Corps, Baronul Rosu a suferit o rana serioasa la cap, reusind sa aterizeze cu mari eforturi. Din cauza acestei rani, el nu a mai putut zbura pana in octombrie si tot de aici a aparut o bizara schimbare de comportament si ameteli si dureri de cap, in timpul misiunilor de lupta dar si dupa aceea. Temandu-se ca o eventuala disparitie a lui von Richthofen, devenit deja o legenda vie, ar putea afecta grav moralul armatei germane, superiorii sai au incercat sa-i ofere o functie de mare responsabilitate, la sol, dar baronul a refuzat, spunand ca atata vreme cat soldatul german nu are de ales intre a lupta sau nu in transeele primei linii, nu este corect ca el sa fuga de lupta.
Zbor deasupra unui cuib de… mitraliere
Pe 21 aprilie 1918, pe cand urmarea, la altitudine foarte joasa, un aparat Sopwith Camel, condus de locotenentul canadian Wilfrid May, Baronul Rosu a fost interceptat si lovit din spate de un alt Camel, condus de superiorul lui May, capitanul Arthur Brown. Desi ranit, von Richthofen a continuat sa-l urmareasca pe May si apoi a reusit sa faca o aterizare perfecta, langa satul Vaux-sur-Somme, intr-un sector controlat de Australian Imperial Force.
Unul dintre martorii oculari, sergentul George Ridgway, isi amintea ca, atunci cand el si alti soldati s-au apropiat de Fokkerul german, Richthofen mai respira inca, dar a murit cateva minute mai tarziu, ultimul sau cuvant fiind „kaputt” („mort, terminat”). Britanicii au sustinut atunci ca moartea aviatorului german a fost provocata de un singur glont, tras cu mitraliera de la bordul avionului lui Brown, care i-a strapuns pieptul.
Si totusi, o astfel de rana ar fi fost suficient de grava incat „Baronul Rosu” sa se prabuseasca la pamant in cateva minute. La ora actuala, majoritatea expertilor in balistica sunt de parere ca von Richthofen a fost ucis de un glonte venit dinspre sol, de tragatorii australieni, glontul patrunzandu-i in corp din partea dreapta si fiind tras, dupa cum indica urma plagii impuscate, de jos in sus. Expertul in medicina militara dr. Geoffrey Miller scria, intr-un articol publicat in 1998, ca sergentul Cedric Popkin l-ar fi ucis pe pilotul german, cand acest a survolat transeele unde bateria sa se afla cantonata.
De altfel, intr-o scrisoare trimisa in 1935 unui istoric australian, fostul soldat amintea acest incident, precizand ca a tras asupra avionului inamic, dar nu stia daca l-a atins sau nu pe Richthofen. Chiar comandantul Escadronului 3 Artilerie Anti-Aeriana, maiorul David Blake, care a participat la autopsia lui von Richthofen, era convins ca un tragator al sau il ucisese. Oricum, daca este sa judecam dupa un studiu publicat in revista „Lancet”, in septembrie 2004, de cercetatorii de la Universitatea Texas, rana pe care von Richthofen o avea la cap si care ii zdruncinase sanatatea mintala nu a fost straina de moartea lui, afectandu-i judecata: numai astfel se explica de ce Baronul Rosu, care nu riscase niciodata, a zburat atat de jos, deasupra liniilor inamice, urmarind o tinta deloc importanta.
Pe cat fusese de temut in viata Baronul Rosu de catre englezi, pe atat a fost de respectat dupa moarte. Funeraliile lui s-au desfasurat, in micul cimitir de la Bertangles, langa Amiens, cu onoruri militare: sase capitani din British Air Force au purtat pe umeri sicriul adversarului lor si o garda de onoare a tras in aer o salva de omagiu. Dupa razboi, trupul lui a fost reinhumat la Invalidenfriedhof, in Berlin, alaturi de alti eroi ai armatei germane, pentru ca in 1975, osemintele Baronului Rosu sa-si gaseasca odihna vesnica in cavoul familiei din Wiesbaden.
GABRIEL TUDOR
Comentarii