Situat intre coastele stancoase ale muntilor Pirului si tarmurile domoale ale Adriaticii, regatul Epirului a fost candva locul unde principesa Olympia, mama faimosului Alexandru Macedon vedea lumina zilei. La multe secole de cand Alexandru pornea, din acest aspru colt de Balcani sa cucereasca lumea, un demn urmas de-al sau ridica stindardul luptei de eliberare a neamurilor din Epir si din intreaga Albanie, de sub jugul otoman: George Castriotul, ramas in istorie sub porecla de Skanderbeg – „domnul Alexandru”. Cand tatal sau, nobilul albanez Ioan Castriotul, care era vasal al Imperiului Otoman, s-a stins din viata, sultanul Murad al II-lea, in loc sa permita familiei acestuia sa conduca in continuare tara, l-a insarcinat pe guvernatorul de Kruja, Hasan-Beg, sa preia controlul tuturor cetatilor albaneze.
La putin timp dupa aceea, in 1443, a fost lansata o cruciada, sub conducerea lui Iancu de Hunedoara. Profitand de acest fapt, precum si de razboiul declansat de emirii Karamanului, in Anatolia, impotriva turcilor, fiul Castriotului, George, a socotit ca venise vremea sa se scuture de sub jugul otoman. Pana atunci, el fusese crescut la curtea otomana, fusese circumcis, educat in spiritul religiei musulmane si i se incredintasera mai multe comandamente.
Dovada a increderii de care se bucura este faptul ca, la putin timp dupa moartea tatalui sau, sultanul tocmai ii incredintase comanda unei armate care trebuia sa faca jonctiunea cu grosul ostirii otomane la Nis. Impreuna cu cei 300 calareti de elita din subordine, Skanderbeg nu s-a mai prezentat la locul de intalnire ci, obligandu-l pe secretarul sau, Reis Efendi, sub amenintarea hangerului, sa ticluiasca o scrisoare ca din partea sultanului, prin care acesta ii daruia firmanul de conducator al Albaniei, a prezentat documentul fals lui Hasan-Beg, guvernatorul tinutului Kruja.
Credinciosul Hasan nu a banuit nici macar o clipa inselaciunea si a acceptat sa predea comanda. Dar imediat ce s-a vazut stapan pe cetatea Kruja, Skanderbeg a proclamat ca renunta la islamism si redevine crestin, si ca va lupta impotriva turcilor pana la moarte, pentru eliberarea patriei sale. Pe toti cei care au refuzat sa accepte religia crestina, in frunte cu Hasan-Beg, i-a tras in teapa. Curand, focul revoltei s-a extins in toata Albania.
Singuri in fata Semilunii
Dar Skanderbeg stia ca greul luptei anti-otomane abia acum incepea. Spre a putea face fata turcilor, ce aveau cea mai puternica armata a vremii, trebuia sa ii uneasca mai intai pe toti liderii albanezi sub conducerea sa. In martie 1444, el a convocat o adunare a acestora, la Lezhe, oras detinut pe atunci de Venetia, care de asemenea a fost invitata sa participe. Toti nobilii sositi l-au ales pe Skanderbeg comandant cu puteri totale, oferindu-i trupele lor si acceptand sa i se supuna de buna voie.
Pentru prima oara in istorie, Albania era unita sub o conducere unica. Skanderbeg a impus un sistem de taxe si, folosindu-se de averea familiei sale, precum si de veniturile aduse de marile ocne de sare de la Selina, si-a putut echipa oastea cu piese de artilerie si arme. Asa cum prevazuse abilul conducator, riposta nu a intarziat: in primavara lui 1444, o mare armata otomana a pornit spre Albania. Liderul albanez a hotarat sa atace la trecerea printr-un defileu stramt, unde numarul mare al turcilor nu mai constituia un avantaj, ci dimpotriva.
Batalia s-a dat in iunie si a adus turcilor o infrangere umilitoare, sporind considerabil prestigiul lui Castriota. Dar planul sau, de a elibera Balcanii de sub turci, prin crearea unei largi coalitii crestine, s-a spulberat, dupa infrangerea suferita de cruciati la Varna. De acum, albanezii erau iarasi singuri in fata Semilunii. In 1449 si 1450, turcii au invadat Albania, in fruntea lor aflandu-se de aceasta data insusi sultanul Murad al II-lea. Dupa un scurt asediu, ei au cucerit cetatea Svetigrad si au obtinut cateva victorii minore. Skanderbeg, incapabil sa se opuna uriasei forte de invazie, a acceptat sa se inchide sultanului si sa plateasca un tribut de 6000 de ducati, dar nu s-a conformat niciodata. Mai mult, la mai putin de un an, el a refuzat sa mai recunoasca suzeranitatea otomana, pregatindu-se iar de razboi.
Luptand cu propriul nepot
Maniat din cauza „tradarii” lui Skanderbeg, in 1450, Murad a pornit iarasi in campanie, avandu-l alaturi pe fiul sau, Mehmed, viitorul sultan. O suta de mii de turci – dintre care saizeci de mii de spahii si patruzeci de mii de ieniceri – au luat cu asalt Kruja, unde Skanderbeg lasase o mica garnizoana, sub conducerea lui Vrana Konti, el, cu restul trupelor retragandu-se in munti. De aici, a lansat numeroase atacuri de noapte impotriva taberei otomane, macinand in continuu fortele sultanului pana cand ordiile (ostile) au fost nevoite sa se retraga, cu pierderi grele.
Dar Castriota cunostea, crescand de mic printre turci, tenacitatea acestora. Cum din partea venetienilor, ce adesea se dovedisera mai hulpavi decat turcii, nu putea spera la ajutor, a apelat la regele Alfonso de Neapole si, in 1451, a traversat Adriatica si a depus juramant de credinta fata de acesta. Ajutorul primit de la Alfonso nu a fost nici el pe masura asteptarilor, dar chiar si asa, vitejia oamenilor lui Skanderbeg a facut din nou minuni, o armata otomana fiind invinsa in muntii Albaniei, in 1452.
Din cauza faptului ca noul sultan, Mehmed al II-lea isi concentra atentia asupra asedierii Constantinopolului, timp de aproape trei ani, albanezii au avut pace. Abia in 1455, sultanul, ce-si luase intre timp titulatura de Fatih – „Cuceritor”, si-a indreptat atentia asupra albanezilor. La asediul cetatii Berat, Skanderbeg a suferit una dintre putinele sale infrangeri. Patru mii de soldati de-ai sai au ramas pe campul de lupta. Dar Mehmed nu a putut profita de victorie si a fost nevoit sa se retraga, din cauza apropierii iernii.
In 1457, o noua armata otomana, a invadat Albania. Armata era condusa de Evrenos Pasa si de Hamza Castriotul, chiar nepotul lui Skanderbeg. Dupa ce au pustiit tara in lung si-n lat, turcii au ridicat tabara la Ujebardha, intre Lezha si Kruja. La inceputul lui septembrie, Skanderbeg, cu o armata de cinci ori mai mica, i-a atacat prin surprindere, iar in panica creata mii de turci si-au pierdut viata. Evrenos a fost nevoit sa faca imediat calea intoarsa, spre Constantinopol – numit de acum Istanbul.
Oseminte sacre
In 1466, sultanul Mehmed s-a pus in fruntea unei puternice armate, dorind sa obtina ceea ce tatal sau nu reusise, in urma cu saisprezece ani: capitularea cetatii Kruja. Aceasta era aparata de 4.400 de oameni, condusi de printul Tanush Topia. Dupa cateva luni, sultanul si-a pierdut rabdarea si, lasand in urma o insemnata parte a armatei, s-a intors in capitala imperiului. O armata turca a primit ordinul de a impresura imediat cetatea Kruja. In acest timp, din toate colturile Balcanilor, corpuri de oaste otomane se indreptau spre Albania. Intreaga tara era inconjurata, liniile de comunicatie ale patriotilor albanezi distruse. Castriotul a cerut Papei Pius al II-lea adapost, dar neprimind raspuns s-a retras, nadajduind sa stranga o noua armata, la Lezhe, oras aflat in stapanirea venetienilor. Planurile sale nu aveau sa se mai implineasca: viteazul razboinic s-a imbolnavit de ciuma si a murit, pe 17 ianuarie 1468, dupa ce primise vestea ca o armata condusa de locotenentul sau, Leka Dukadjini, ii invinsese pe turci, la Skodra.
Rezistenta albaneza a mai continuat, sub conducerea lui Leka, timp de inca zece ani. Abia in 1478, asediul Krujei avea sa fie incheiat. Asediatii au cedat promisiunii lui Mehmed ca vor fi lasati liberi, dar, abia ce au deschis portile cetatii, ca turcii s-au napustit asupra lor, masacrandu-i pe toti barbatii si luand in sclavie femeile si copiii. Un an mai tarziu, Skodra, ultimul bastion al rebelilor, era cucerit. In 1480, turcii au navalit in biserica Sf. Nicolae din Lezhe si i-au profanat mormantul celui care ii infruntase timp de atatia ani. Si poate cea mai elocventa marturie a valorii lui Skanderbeg ramane faptul ca, atunci cand au devastat locul unde Castriotul se odihnea pentru vesnicie, ienicerii i-au luat osemintele, spre a le purta mereu asupra lor, ca pe niste relicve sacre, de parca astfel ar fi vrut sa imprumute macar o farama din curajul viteazului razboinic…
GABRIEL TUDOR
Comentarii