Urmasi de drept ai Cezarilor Romei, imparatii bizantini au fost ca si acestia stapani peste o mare parte a lumii. Nu-i de mirare ca onoarea de a urca in scaunul basileilor i-a facut pe multi dintre imparatii bizantini sa-si piarda capul si sa se dedea celor mai josnice fapte spre a dobandi puterea absoluta. Printre cele mai enigmatice si mai fascinante figuri care au detinut vreodata sceptrul imperial bizantin se numara fara indoiala si Andronic Comnenul.
O „pacoste” de ruda
Despre copilaria lui se stiu putine lucruri. Cert este ca in 1141 a fost luat ostatic de turcii seleucizi, care l-au tinut zalog un an, pentru a avea astfel garantia ca imparatul bizantin Manuel, varul sau, nu va ridica sabia impotriva lor. Revenind la curte, tanarul print nu a pierdut nici un prilej ca sa arate cat este de nedreptatit. Desi insurat si avand un copil adorabil, numit tot Manuel, in cinstea varului sau, Andronic va duce o viata de desfrau, afisandu-se cu cele mai frumoase curtezane din Constantinopol.
Toata lumea a inchis ochii atata vreme cat aceste aventuri se consumau in taina. Dar cand nechibzuitul Andronic, in varsta pe atunci de vreo 30 de ani, a inceput sa se afiseze in public cu frumoasa sa nepoata, Evdochia, Curtea a luat foc. Satul de aceasta pacoste de var, Manuel i-a incredintat lui Andronic o armata si l-a trimis, in 1152, in Cilicia, sa lupte impotriva rebelului armean Thoros. Dar printul, care se usca de dorul amantei sale, si-a neglijat total sarcinile – a lasat sa-i scape dusmanul, s-a lasat prins intr-o ambuscada si batut si dezerta, fugind la Antiohia, de teama imparatului.
Acesta insa il va ierta si chiar il va primi cu cinste la Constantinopol, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Pentru ca totusi Andronic, care era un conspirator incurabil, continua sa teasa intrigi, el l-a numit duce de Belgrad si Branitzova, trimitandu-l la frontiera cu Ungaria, tara ce ameninta fruntariile apusene ale imperiului. Dusmania pe care ungurii o aveau fata de bizantini nu l-a impiedicat pe Andronic sa-i trimita regelui maghiar scrisori prin care ii promitea prietenia si o rasplata pe masura daca il ajuta sa uzurpe tronul Bizantului.
In fata unei asemenea sfidari, nici macar un imparat cumsecade, cum era Manuel, nu mai putea sta nepasator. Imboldit de curteni, el va porunci ca Andronic sa fie arestat si intemnitat in turnul cel mare al palatului imperial. Aici a stat indraznetul print noua ani de zile, pana in 1164. In decembrie 1558, el a reusit ca, sapand in podeaua celulei sale, sa ajunga la un vechi canal, parasit, ce trecea pe sub turn.
Astfel gasi prilejul sa iasa din fortareata si sa se indrepte spre Asia Mica. Frigul iernii l-a silit sa ceara adapost unor tarani, pe malurile fluviului Sangarios si astfel a fost recunoscut si trimis sub paza la Constantinopole. Sase ani aveau sa mai treaca pana i se va ivi iarasi prilejul de a evada. De asta data, Andronic se indrepta spre Nistru, dornic sa ajunga la curtea printului rus Iaroslav. Acesta a fost atat de vrajit de farmecul si personalitatea lui Andronic incat l-a facut sfetnicul sau favorit.
Aventurierul ajunge basileu
La auzul vestii ca Andronic se afla la curtea tarului rus, si duce tratative cu ungurii, ce declarasera iarasi razboi Bizantului, Manuel a hotarat sa-l ierte din nou. Andronic s-a intors la Constantinopole si, numit in fruntea unui corp de oaste, se acoperi de glorie la asediul cetatii Zemund. Dar cand Manuel, care nu avea fiii, si-a anuntat intentia de a lasa tronul fiicei sale Maria, si sotului acestuia, de origine ungara, Andronic nici n-a vrut sa auda de juramant de credinta fata de mostenitorii basileului, ba i-a indemnat si pe ceilalti aristocrati bizantini sa nu se lase stapaniti de un „venetic”.
Basileul a poruncit atunci ca „oricine pe cuprinsul imperiului il va prinde pe Andronic este obligat sa-i scoata ochii, „spre a-l pedepsi pentru purtarea imorala fata de familia imperiala.” Prinzand de veste, printul se refugie la dusmanii de moarte ai bizantinilor, arabii. La Damasc si Bagdad, el a fost primit ca un adevarat rege de catre sultanul Nureddin, ce vedea in Andronic o unealta potrivita spre a dezbina imperiul bizantin. Vreme de mai multi ani, Andronic a ratacit prin Orient.
In cele din urma, s-a stabilit pe tarmul Marii Negre, primind din partea emirului turc ce stapanea regiunea controlul asupra unei fortarete de aici si ducand o existenta de brigand. El vindea turcilor pe prizonierii crestini prinsi, fara nici o remuscare si fara sa-i pese ca la Constantinopole, clerul ortodox il afurisese, aruncand asupra lui anatema cea mai cumplita. In 1180, cand Manuel inchidea ochii pentru totdeauna, urmasul sau, Alexe va introduce un regim nepopular, incredintand cele mai importante roluri in stat favoritilor sai, in marea lor majoritate latini si catolici.
De nemultumirea generala a stiut sa profite Andronic care, prezentandu-se drept aparatorul traditiei si al credintei ortodoxe, tocmai el, care nu avusese vreodata nimic sfant, s-a situat in fruntea opozitiei fata de noul basileu. Generalii trimisi sa lupte impotriva lui Andronic au trecut fatis de partea lui si marsul spre Constantinopol s-a transformat intr-un triumf. In acelasi timp, el a lansat zvonul ca latinii vor sa incendieze orasul. A fost suficient pentru ca o ura nationalista fara precedent sa cuprinda Bizantul. Cartierul latin a fost dat flacarilor, femeile, copiii, batranii, chiar si bolnavii din spitalele catolice au fost masacrati pana la unul.
Inceputul sfarsitului pentru Bizant
Dar in anii cat a fost imparat, acest perfid si josnic personaj s-a dovedit un om de stat exceptional. El a redresat, prin masuri ferme, economia imperiului, a starpit coruptia, i-a protejat pe tarani si pe micii mestesugari, s-a rafuit cu cruzime cu aristocratia bizantina. Nefericitii care indrazneau sa-l vorbeasca de rau pe imparat erau arsi de vii, iar din carnea lor erau obligate sa se infrupte familiile lor, spre a spune ca „basileul e milostiv si se ingrijeste de hrana noastra”.
Unor asemenea cruzimi li se adauga desfraul lui care a scandalizat Biserica. Deja sexagenar, imparatul se inconjurase cu un adevarat harem si orgiile puse la cale de el erau vestite in tot imperiul. Nu se sfia sa se afiseze cu cele mai frumoase femei ale imperului si, cu acel caustic simt al umorului ce nu-l parasise niciodata, poruncea sa se puna, la portile sotilor lor coarnele celor mai frumosi cerbi doborati la vanatorile imperiale.
Dar domnia lui era aproape de final. In august 1185, flota normanda, trimisa de regele sicilian Guillaume sa razbune masacrul latinilor din Constantinopole a debarcat in Balcani, cucerind usor Tesalonicul si indreptandu-se spre capitala. Ca la un semn, poporul Constantinopolelui se revolta si, punandu-l imparat pe Isac Anghelos, ceru moartea lui Andronic. Prins, acesta a avut parte de o moarte care razbuna parca toate faptele lui marsave. A fost tarat in piata publica, i s-au smuls dintii, parul si barba si i-au taiat mana dreapta, dupa care l-au lasat cateva zile intr-o celula, sa moara de foame si de sete. Dar furia multimii nu se potolise. L-au adus iarasi in fata poporului, i-au scos un ochi si l-au asezat, in semn de batjocura, pe cocoasa unei camile raioase, plimbandu-l pe strazile orasului. Ajuns la Hipodrom, a fost atarnat de o grinda, cu capul in jos si „rupandu-i tunica la spate, barbatii se distrau pe seama lui, prin atingeri obscene”, in vreme ce latinii, amintindu-si cat rau le facuse compatriotilor lor, se distrau incercand pe muribund taisul sabiilor lor, ca sa vada care loveste mai bine.”
Astfel s-a stins din viata unul dintre cele mai extraordinare personaje ale istoriei, un om a carui viata a fost demna de roman. Un imparat care ar fi putut salva Bizantul de la pieire, caci era insufletit de geniul lui Justinian si de talentul de general al lui Heraclius, dar pe care firea lui aventuroasa, inclinata spre dezmat, l-a pierdut, facandu-l sa tarasca imperiul intreg in haosul astfel creat. Peste nici doua decenii, Imperiul bizantin se prabusea, sub loviturile cruciatilor, care razbunau astfel nechibzuinta criminala a lui Andronic…
GABRIEL TUDOR
Comentarii