Arta fortificatiilor a existat inca de cand omul a realizat pentru prima data valoarea defensiva reprezentata de obstacolele naturale sau create de el. Iar construirea de bariere in calea agresorilor a evoluat treptat, de la parapetii de pamant construiti, in neolitic, pe culmile dealurilor, pana la zidurile de piatra cioplita din epoca bronzului. Lumea greco-romana va constitui fundamentul construirii de fortificatii pentru perioada medievala. Atunci cand imparatul Constantin cel Mare a mutat capitala imperiului de la Roma la Byzantium, in anul 324, s-a ivit si oportunitatea utilizarii celor mai avansate tehnici in materie de fortificatii. Iar rezultatul avea sa se vada, timp de mai bine de o mie de ani…
O pozitie privilegiata
Aflat la incrucisarea a doua continente si a doua lumi, Constantinopolul, cum avea sa fie numita ctitoria imparatului roman, domina stramta cale de ape a Bosforului, asternuta intre Europa si Asia. Complexitatea peisajului a reprezentat pentru constructori o provocare, dar in egala masura ea va constitui, de-a lungul secolelor, un imens avantaj. Partea sudica era protejata natural de coastele abrupte si inaccesibile, ca si de curentii puternici ai Marii Marmara, facand imposibil un eventual asalt.
Spre nord, Cornul de Aur reprezenta un port natural excelent. Iar peninsula pe care se afla proaspata capitala a Imperiului era brazdata, de la nord la sud, de raul Lycus, impartind orasul in doua: sase coline, risipite de-a lungul Cornului de Aur, la nord, si una singura, cea mai mare, la sud. Bizantinii au avut dificila misiune de a apara prin ziduri toata aceasta varietate de forme de relief, dar s-au achitat cu brio de ea: marturie stau zidurile ce inconjoara inca si astazi orasul Istanbul, fiind un adevarat testament al gloriei artei militare romane.
Timp de un mileniu, in evul mediu, zidurile Constantinopolelui au fost cele mai faimoase din lumea cunoscuta, unice nu doar prin intinderea lor, ci si prin constructie si design, integrand perfect fortaretele create de om cu obstacolele naturale. Inaltate din bolovani de calcar iscusit ciopliti si lipiti cu mortar, ele erau intarite cu straturi de caramizi rosii si, pentru a spori siguranta intregii fortificatii, turnurile si zidurile au fost construite independent unele de altele.
Intregul oras a fost inconjurat de un circuit defensiv lung de aproape 30 kilometri, brazdat din loc in loc de turnuri, puncte intarite, porti si fortarete. Cele mai solide erau zidurile dinspre vest, destinate protejarii orasului de un atac dinspre uscat – in principal asa-numitul „zid teodosian”, inaltat in timpul imparatului Theodosius I (408-450), dar si alte trei randuri succesive de ziduri, care constituiau un obstacol de netrecut, cu atat mai mult cu cat fiecare era mai inaltat decat precedentele, diferenta totala de nivel fiind de aproape 70 de metri, intre cel mai scund si cel mai inalt!
Pe aici nu se trece!
Principala linie defensiva era Zidul Interior, inalt de 14 metri si lat de 5 metri, cu un parapet de doi metri, unde se ajungea prin intermediul unor scari de piatra. La fiecare 35 de metri, de-a lungul acestui zid, se inalta un turn masiv (erau 96 in total), capabil sa sustina cele mai grele masinarii de razboi ale timpului. Un al doilea zid, inalt de 10 metri, era unit cu primul printr-o terasa inaltata si avea tot 96 de turnuri, care nu coincideau insa, ca pozitie, cu cele ale Zidului Interior, pentru a nu masca tirul armelor de aparare instalate aici.
In afara Zidului Exterior se gasea un parapet de 2 metri, in varful unui urias val de pamant, marginind un sant lat de 20 de metri si adanc de 10 metri, a carei apa era furnizata de un ingenios sistem de apeducte. Cele cinci porti ce permiteau accesul in oras aveau fiecare poduri mobile si erau flancate de turnuri si bastioane. In epoca de glorie a Imperiului Bizantin, nici un atacator nu putea patrunde pana la Zidul Interior, decat cu pretul unor sacrificii umane uriase.
Zidurile dinspre uscat ale Bizantului erau asigurate, la ambele extremitati, de doua mari fortarete. De-a lungul Marii Marmara se afla Cetatea celor Sapte turnuri, iar spre nord, de-a lungul Cornului de Aur, palatul Blacherne, initial resedinta imparatilor bizantini, fusese transformat, in timp, intr-o fortareata intangibila. Cu aceste doua bastioane se uneau si zidurile dinspre mare, similare in constructie cu Zidul Exterior si din care nu s-au mai pastrat astazi decat putine fragmente.
Cornul de Aur, un port natural bine inzestrat, in care se adapostea flota bizantina, constituia insa punctul slab al apararii, intrucat o flota inamica, mai puternica, se putea lesne strecura in el, asaltand zidurile ce-l strajuiau, mai slabe decat restul zidurilor Bizantului. Imparatul Leo III a gasit o solutie ingenioasa, punand sa se construiasca un lant imens, cu zale din lemn unite intre ele prin piroane si incuietori de fier. In caz de razboi, lantul era purtat de o corabie de la turnul Kentenarion spre castelul Galata, inchizand accesul in port.
Bizantul, cucerit prin tradare si… ghinion!
Dar, desi se inaltau amenintatoare si practic de netrecut, zidurile Constantinopolului au constituit, de-a lungul istoriei, o permanenta provocare pentru invadatori. Persi, avari, arabi, bulgari, rusi si alte numeroase neamuri au incercat sa le cucereasca, spre a pune mana pe fabuloasele bogatii ale basileilor. Pentru o mare parte a epocii medievale, Constantinopolul a insemnat ce insemnasera Atena si Roma pentru perioada clasica, o „regina a oraselor”, magnet pentru pelerini, negustori si cuceritori, deopotriva.
In cursul unui mileniu, garnizoana orasului a respins 17 asalturi si, cand turcii invadasera deja Peninsula Balcanica, Bizantul a fost ultima reduta a crestinatatii pe aceste pamanturi, o reduta dincolo de care Europa tremura, in asteptarea inerentei invazii a „paganilor”… Primii care i-au incercat taria zidurilor au fost arabii. In anul 632, profitand de indelungatul conflict dintre bizantini si sasanizi, ei au atacat ambele imperii, distrugandu-l din temelii pe cel din urma si dand lovituri grele primului.
Asediile asupra Constantinopolelui s-au repetat, in 674, 677 si in 717, dar de fiecare data arabii au fost invinsi; la aceasta au contribuit atat priceperea organizatorica a imparatului Leo II cat si interventia uneia dintre cele mai enigmatice arme din istorie – „focul grecesc”. Dintre cei 200.000 de soldati musulmani care au asediat orasul in 717, doar 30.000 s-au mai intors in Siria, in anul urmator. Zidurile Bizantului nu doar ca au impiedicat ca romeii sa aiba soarta sasanizilor, dar au si salvat Europa, pentru mai bine de opt secole, de amenintarea islamica.
Daca primele trei cruciade au fost doar un fel de „casatorie de convenienta” intre bisericile catolica si ortodoxa, cea de-a patra s-a transformat intr-un conflict deschis intre romei si latini, care au atacat Constantinopolul, de pe uscat si de pe mare. Fara indoiala ca garnizoana ar fi rezistat, dar imparatul Alexius III a fugit si in locul sau omul sprijinit de cruciati, Isaac, a primit coroana. Revoltati fata de acest „basileu-marioneta”, romeii s-au rasculat si de asta data flota venetiana a fost cea care a reusit sa creeze o bresa in defensiva Bizantului, profitand de „calcaiul lui Ahile”, care erau zidurile dinspre mare.
Venetienii au instalat turnuri de asalt la bordul corabiilor si astfel au reusit sa patrunda in oras. Multi istorici au vazut in caderea Constantinopolului in mainile cruciatilor inceputul sfarsitului pentru Imperiul Bizantin. Turcii vor fi insa cei ce-i vor da acestuia lovitura de gratie, profitand de arma introdusa recent in Europa – tunul. Pe 6 aprilie 1453, in fata orasului aparea armata lui Mehmed II: 80.000 de soldati, dintre care 15.000 ieniceri, nenumarate arme de asalt si o flota de 400 de corabii.
Dar cea mai formidabila arma ramanea, desigur, artileria creata de mesterul ardelean Orban, ale carui tunuri au zguduit din temelii zidurile ce rezistasera atator asedii. Concentrandu-si tirul, la sugestia chiar a unui sol ungur venit la curtea sultanului, turcii au reusit sa creeze brese in Zidul Exterior; Mehmed a gasit si solutia pentru a-si trece flota in Cornul de Aur, ocolind lantul de protectie: corabiile au fost translate pe butuci de lemn, pana in apele Cornului…
In cele din urma insa, desi zidurile Bizantului au rezistat pana la capat, doar ghinionul a facut ca turcii sa patrunda in oras, atunci cand unul dintre aparatori a uitat deschisa o mica poarta construita in zid. Romeii s-au luptat cu vitejie, insusi imparatul Constantin murind eroic, pe zidurile cetatii, dar era deja prea tarziu: la aproape o mie de ani de la caderea Imperiului Roman de Apus, Imperiul de Rasarit inceta si el sa mai existe…
GABRIEL TUDOR
Comentarii