Istoria isi are intotdeauna marile ei nedreptati relatand deseori despre ceea ce unii oameni au cladit, iar altii au transformat in pulbere si scrum.
Acesta este si destinul fabuloaselor civilizatii precolumbiene, din al caror trecut vietuiesc inca, peste secole si milenii, valori fascinante.
Un amanunt esential insa socheaza lumea stiintelor: populatii care au realizari remarcabile, in domenii de neimaginat pentru noi, nu cunosteau scrisul in intelesul pe care il dam acestei notiuni.
Quipu – nodurile vorbitoare
Pretutindeni in lume exista modalitati neconventionale de transmitere a unor mesaje simple; de pilda, cele sonore, prin batai de toba sau vizuale, prin semnale cu fum. Incasii insa, la fel ca societatile din Anzii Cordilieri, au avut un sistem de „scriere” unic, datorita caruia au si ramas pana in zilele noastre anumite informatii pretioase despre civilizatia lor, materializate in circa 800 de „documente”, daca le putem numi astfel.
La apogeul sau, Imperiul Inca (Tahuantinsuyu, in limba quechua) se intindea pe zona Columbiei de astazi, in Ecuador, Peru si o mare parte din Chile, Argentina si vestul Boliviei. Functionarea sa era net superioara guvernarilor din tarile si imperiile europene. Activitatile productive obligatorii se concentrau pe agricultura si mestesuguri, facand obiectul unei centralizari impecabile, dirijata de o administratie complexa si ierarhizata.
In aceste conditii, de ce nu au dezvoltat o scriere – element vital pentru evolutia societatii? Pur si simplu fiindca aveau propriul lor sistem de inregistrare, unic si extrem de precis: quipu (sau khipu, cuvant care inseamna „nod”). Concret, era un manunchi de sfori multicolore legate intre ele si pe care se faceau noduri, la distante diferite si in combinatii diverse. Cei care se ocupau de aceste insolite scrieri, precum si de paza lor, se numeau quipucamayoc si consemnau tot ce putea fi util si relevant pentru imperiu.
Informatiile unei „memorii” ireprosabile
Cantitatea de informatii prin care aceste artefacte textile puteau pastra memoria i-a uimit pe cronicarii spanioli din secolul al XVI-lea.
Misionarul si naturalistul iezuit spaniol José de Acosta face urmatoarea descriere: „Aceste quippos sunt memoriale sau registre, facute din crengute pe care se afla diverse noduri si diverse culori ce semnifica diverse lucruri si e ciudat ce au putut exprima si reprezenta in acest fel. Caci quippos le folosesc incasilor precum cartile de istorie, de legi, de ceremonii si de evidenta a afacerilor lor.” Abia dupa anii 1970-1980, oamenii de stiinta au inceput, cu mare greutate, sa inteleaga codul de descifrare a insolitelor documente incase. Se stie acum ca modul de impletire a firelor, culoarea lor, distanta dintre corzile suspendate si coarda principala, asezarea nodurilor, numarul, forma si directia in care au fost executate corespund unor variabile ale datelor inregistrate.
Quipu nu lasa nimic la voia intamplarii, fiecare detaliu conteaza. Complexitatea acestora permite arhivarea fara complicatii inutile a datelor de tot felul: administrative (recensaminte, perceptie de impozite), genealogice, istorice, religioase etc. Pe de alta parte, se puteau face corecturi la informatiile transmise la un moment dat, pur si simplu dezlegand un nod si legandu-l din nou, altfel.
Populatiile care utilizau acest mod de informare si comunicare aveau si un incredibil sistem de transmitere – ceva similar cu posta de astazi – prin mesagerii (chasquis) care strabateau de la un capat la altul drumurile imperiului, pe trasee precis stabilite.
Motiv pentru care drumurile, podurile, intreaga infrastructura avea o importanta strategica esentiala, nefiind niciodata construita la intamplare. Din pacate, cele mai multe scrieri incase de tip quipu au fost distruse sistematic, in mod intentionat, de catre conquistadorii spanioli in secolul al XVI-lea, ceea ce face ca scrierile ramase sa fie cu atat mai pretioase.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii