Un trib alcatuit din aproximativ o mie de membri, identificat ca o populatie unica prin caracteristici, a uimit lumea stiintifica datorita faptului ca traieste si în prezent, în mileniul al treilea, la fel ca stra-stramosii lor de acum zece mii de ani!
Insolit este si amanuntul ca vorbesc o limba ce nu se întâlneste si la alte comunitati, nici macar ca linie de înrudire. Membrii tribului Hadzabe îsi au locuintele în pesterile din jurul lacului Eyasi, din Tanzania, nu cultiva plante, nu cresc animale si ar putea fi categorisiti drept „primitivi”.
O teorie absolut falsa, poate exceptând faptul ca sunt niste supravietuitori autentici, reprezentând ultimii vânatori-culegatori din aceasta tara africana, care nu renunta sub niciun motiv la modul lor de viata arhaic. De fapt, ei respecta si îsi pastreaza cu sfintenie traditiile si obiceiurile multimilenare.
Între acestea, e de remarcat faptul ca niciodata tribul nu a cunoscut foametea, nici chiar când alte populatii din aceeasi zona, mai putin atente cu conservarea rezervelor vii de hrana, au avut de suferit din acest motiv.
Acesta este si unul dintre argumentele pentru care sunt supranumiti „oamenii tufisurilor” – savana reprezentata de ierburi si arbusti constituind terenul lor de vânatoare si de vietuire în deplina armonie cu natura. Iar faptul ca anumite specii de animale (babuini, gazele, bivoli, porci salbatici, pasari) reprezinta o parte consistenta din hrana lor nu înseamna ca sunt agresivi.
Dimpotriva, celelalte triburi cu care se învecineaza îi recunosc ca fiind „anti-razboinici” (nu s-au luptat în razboaie) si având un comportament echilibrat (permanent defensiv). Daca apar mici neîntelegeri, majoritatea se rezolva prin simpla separare în tabere diferite a partilor aflate în conflict temporar, o mentalitate educata de-a lungul mileniilor.
Libertatea absoluta de care se bucura „oamenii tufisurilor” se poate constata si în faptul ca niciun membru al tribului nu este mai bogat sau mai putin bogat: tot ce le apartine îsi împart între ei în mod judicios. Membrii Hadzabe se afla în legatura nemijlocita cu natura. Se pricep de minune sa aprinda focul frecând doua ramuri uscate de copac, femeile culeg fructe de padure si dezgroapa tuberculi comestibili, iar barbatii – care sunt si „culegatori” de miere – se folosesc într-un mod miraculos de atributele aproape ireale ale unei pasari care poate depista fagurii albinelor salbatice, „comunicând” cu ele prin fluieraturi speciale ce îi îndruma spre „hrana dulce”.
În ceea ce priveste vânatoarea, activitatea lor principala, patru-sase ore pe zi sunt dedicate fauririi arcurilor cu sageti si sulitelor, iar abilitatea în sine este deprinsa de baieti de la vârste fragede, astfel ca acestia îsi asigura cam doua treimi din hrana vânând, la numai sase-sapte ani!
Libertatea de care se bucura mica comunitate umana a savanei se manifesta prin absenta unei ierarhii de putere ori bogatie, dar si prin traiul cotidian. Practic, niciun Hadzabe nu are obligatii deosebite, în afara celei naturale de a-si asigura hrana, pe care o consuma în comun.
Nu exista casatorii, cuplurile se pot forma dupa ce… barbatul si femeia dorm de mai multe ori lânga acelasi foc, nu se pune problema unor „datorii sociale” (aniversari, sarbatori etc.), iar copiii mici sunt crescuti de întreaga comunitate feminina, care are o anume autoritate asupra membrilor tribului, neacceptând ni-ciun fel de subordonare…
Hadzabe, o comunitate primitiva? Antropologii sunt precauti în a-i considera pe vânatorii-culegatori de azi „fosile vii”, iar una dintre cele mai pertinente opinii este cea a profesorului Jared Diamond, de la Universitatea California din Los Angeles, care a numit adoptarea agriculturii „cea mai grava greseala din istoria omenirii. Ascensiunea ei brusca a venit cu un pret: epidemii de boli infectioase, stratificare sociala, foamete intermitenta si razboaie la scara larga.”.
O greseala, sugereaza el, din care nu ne-am revenit niciodata.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii