Timp de cel putin 3.500 de ani labirinturile au fost folosite într-o varietate de culturi având incontestabil un rol pagân: dedicate zeitatilor si folosite în dansurile ritualice în Evul Mediu.
Biserica a adaptat labirintul, în cadrul catedralelor, pentru propriile ei scopuri, când simbolul a fost pus la baza tehnologiei crestine ratacirea sufletului uman pe nenumaratele sale coridoa-re, iar singura cale de iesire este calatoria spirituala spre Dumnezeu, o cale a a cunoasterii si mai ales calea cunoasterii de sine. In biserici si catedrale, labirinturile erau utilizate pentru pelerinaje simbolice, substituind calatoriile lungi si anevoioase ale penitentilor.
Catedrala „San Martino” din Lucca, a carei constructie a început în 1060 si a fost finalizata la începutul secolului al XIV-lea, este cea mai importanta cladire de cult din oras, un monument romanic-gotic fabulos plin cu opere de arta fundamentale, care ofera de la prima vedere o surpriza majora: un labirint gravat pe stâlpul celui de-al treilea arc al fatadei, în dreapta.
Este un simbol care a strabatut secole de istorie si continua sa intrige vizitatorii, oferind o marturie unica a traditiilor spirituale si artistice medievale. Nu este doar un element decorativ sau arhitectural, ci în primul rând despre un element foarte bogat în semnificatii, care se îmbina cu istoria religioasa si culturala a orasului. Nu se cunosc prea multe despre acest mic labirint (masoara ceva mai mult de un metru înaltime si în latime), chiar daca nu este neobisnuit sa gasim reprezentari ale simbolului în aria bisericilor medievale.
Sculptat sub arcul de deasupra uneia dintre usile laterale ale catedralei, se remarca si prin forma sa geometrica desfasurata în curbe strânse, ce se intersecteaza formând traseul labirintic, care invita la reflectie asupra calatoriei spirituale a omului.
Desi labirintul este astazi partial uzat de timp, lizibilitatea lui ramâne intacta si, mai presus de toate, fascinatia lui ramâne aceeasi ca la realizarea lui.
Locatia sa este simbolica: lânga una dintre usile principale ale catedralei, parând astfel sa actioneze ca un portal catre reflectia profunda asupra calatoriei sufletului uman spre mântuire – sensul atribuit întotdeauna labirinturilor reprezentate în bisericile medievale.
Labirintul Catedralei din Lucca este însotit de o inscriptie în latina care citeaza celebrul mit grecesc al lui Dedal si Tezeu. În traducere, textul spune: „Iata labirintul construit de Daedalus Cretanul, din care niciunul dintre cei care au intrat nu a reusit sa scape, în afara de Tezeu, ajutat de firul Ariadnei.”.
Este unul dintre cele mai cunoscute mituri din mitologia greaca, inspirând nu numai lucrari literare, ci si diverse reprezentari artistice si religioase de-a lungul secolelor.
Includerea acestei legende în structura unei cladiri crestine nu este întâmplatoare. Labirintul de la Lucca are o functie simbolica, reprezentând viata umana ca o cale întortocheata, complexa si adesea dificila, dar care poate fi depasita gratie credintei si îndrumarii spirituale.
Tezeu devine metafora credinciosului ajutat de credinta (firul Ariadnei), care depaseste greutatile vietii pamântesti pentru a obtine mântuirea.
Centrul labirintului este acum foarte deteriorat, dar se crede ca în trecut ar fi putut contine chipul lui Tezeu si pe cel al Minotaurului, ceea ce ar demonstra o continuitate esentiala, labirintul din Lucca derivând din cele ale epocii romane, precum labirintul din Cremona (pastrat la Muzeul Arheologic San Lorenzo), în centrul caruia este reprezentat episodul uciderii Minotaurului de catre Tezeu.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii