Mentionam în numarul trecut cateva repere ale fenomenului samanismului (care nu trebuie identificat catusi de putin cu vrajitoria, cu magia), privit înainte de orice ca o maniera de a trai în armonie cu lumea naturala ce ne înconjoara si cu care ne aflam în conexiune permanenta, dintotdeauna. Este totodata cea mai veche metoda ce permite utilizarea starilor de constiinta modificata pentru a gasi solutii diferitelor probleme si a vindeca.
Samanismul presupune si riscuri enorme, ruperea dramatica a legaturilor dintre mesagerul initiat si lumea noastra, capturarea totala si definitiva a spiritului samanului de catre spiritele nevazute. Tocmai pentru a reusi sa depaseasca toate marile încercari ale drumului sau, acesta trebuie sa adopte o costumatie si o recuzita extrem de complexa, nu în primul rand spectaculoasa pana la senzational, ci în mod esential necesara si utila în sensul cel mai pragmatic.
Costumul ritualic difera nu doar între comunitatile în care se practica samanismul, ci si de la un saman la altul. De regula, el este compus din piese vestimentare asemanatoare unor rochii lungi, viu colorate si împodobite cu tot felul de obiecte, fie textile, fie metalice ori de lemn, menite sa tina la distanta spiritele rele, sa le captureze chiar pe cele ce pot fi de ajutor sau care nu trebuie sa patrunda cu niciun pret în spiritul calator al samanului, sa produca sunete ritmice cat mai puternice, capabile sa produca „dereglari” în universul halucinant de dincolo, astfel încat mesagerul pamantean sa aiba o cale deschisa catre acel taram si apoi dinspre acesta înapoi, în lumea noastra.
Tot din costumatia respectiva face parte bizarul acoperamant al capului, de multe ori structurat în jurul unui cadru metalic asemanator unei casti de protectie (de altfel, într-un anume fel, chiar asa ceva este) si împodobit cu felurite obiecte marunte, dar purtatoare de simboluri ce pot deveni vitale pe parcursul ritualului, cum sunt penele (de vultur, spre exemplu), precum si coarnele de cervidee.
Cea mai importanta piesa din recuzita samanica este însa toba, dotata cu numerosi clopotei, pictata într-un anume fel, instrument care indica rangul si puterile samanului, dar e totodata o „arma” si un mijloc esential de împlinire a misiunii cu care initiatul porneste spre lumile nevazute. Daca toba e neglijata, daca o fura cineva, daca se sparge, samanul îsi pierde aproape irevocabil puterile si cade în extrema cea mai de jos a comunitatii, din care poate fi chiar alungat.
Tot ca o alta interesanta conditie a instalarii starii de transa, mai putem aminti utilizarea unor halucinogene, a alcoolului, chiar a unor stupefiante în contexte oarecum mai „culte”, a fumului ori a unor „ceaiuri” din plante salbatice cu aceleasi calitati periculoase pentru un om obisnuit. Ciudat e însa ca, aflat sub puternica influenta a acestor substante, dansand nebuneste cu ochii închisi, mentinand ritmul tobei si rostind fara gres incantatiile sale speciale, samanul îsi pastreaza permanent pozitia verticala (daca ar cadea, ar fi pierdut!) si nu îi atinge niciodata pe cei din jur, stransi în cerc ca la un spectacol nelumesc!
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii