Deloc surprinzator, unul dintre elementele cele mai miraculoase privitoare la istoria omenirii îl reprezinta miturile si legendele!
Exista nenumarate argumente si dovezi clare ca în fiecare dintre aceste creatii – în aparenta fictive – se afla si un sâmbure de adevar „în germinatie”, daca nu chiar însasi chintesenta unei întregi structuri culturale.
Una dintre aceste surprize majore este legenda arimaspilor – un trib legendar de oameni cu un singur ochi în centrul fruntii care au trait în nordul Scitiei, la poalele Muntilor Rifei, identificati cu Muntii Ural sau cu Carpatii!
Arimaspii au fost descrisi de Aristeas din Proconnesos, considerat un poet „semilegendar”, care a trait în jurul anilor 700 î.Hr., în poemul „Arimaspea”. Proconnesos este o mica insula în Marea Marmara, în apropierea caii de comunicare cu Marea Neagra, de unde se raspândeau foarte repede relatarile calatorilor pe apa despre regiunile îndepartate la nord de Marea Neagra.
Identificarea clara a acestei populatii este mult îngreunata de numarul mare al triburilor din regiune, care, exceptând poporul Hiperboreenilor (a carui existenta, conceputa la nivel mitic fictiv, este strâns legata de cea a nativilor nord-dunareni din epoca premergatoare invaziei romane!), erau cunoscuti drept foarte razboinici, calareti neîntrecuti, dar si… mari consumatori de vin.
Înca subiect de controverse stiintifice majore, foarte interesant din perspectiva originii lor reale, este modul de sugerare a identitatii arimaspilor. Una dintre teoriile foarte raspândite sugereaza o „traducere” a numelui lor prin filiera lingvistica cu trimitere la vechile populatii iraniene, ceea ce ar duce la sintagma „iubitori de cai”. Iar în acest sens, nu putem respinge posibila apropiere de sus-mentionata calitate remarcabila a stramosilor nostri, de excelenti luptatori calare!
O a doua teorie agreata pare a fi de fapt rezultatul unei confuzii dublate de tentatia si placerea deosebita a calatorilor în tinuturi îndepartate, de a fabula, de a „broda” povesti senzationale pe marginea unei realitati percepute în mod deformat.
Astfel, s-a ajuns la schitarea unui portret imaginar al arimaspilor, care seamana izbitor cu binecunoscutii ciclopi din spatiul cultural mediteranean! Totusi, nu mai putin interesant este faptul ca si în folclorul românesc apar – sporadic – personaje humanoide înzestrate cu un ochi, asezat în mijlocul fruntii, dar cu o acuitate vizuala extraordinara.
Aceasta imagine aminteste de un mecanism similar de perceptie si descriere a unor populatii orientale, remarcat la Nicolae Milescu Spatarul. Acesta se refera la „capcauni” ca la o specie de oameni cu cap de câine.
De altfel însasi religia crestina include între numerosii sai sfinti, un asemenea personaj: Sfântul Mucenic Hristofor sau Cristofor, pe care cercetatori cu gândire si rationament… laic îl includ în rândul „chinocefalilor”.
O alta caracteristica a arimaspilor, foarte tulburatoare într-un sens profund al sau, este puterea neomeneasca de a-si lepada înfatisarea umana, pentru a si-o schimba cu aceea a unui animal.
Ne putem raporta, de asemenea, la un alt atribut tulburator, extrem de putin cercetat si aproape necunoscut de publicul larg, al unui trib din marea familie a traco-getilor.
În mod ritualic, membrii acestuia, barbati deosebit de razboinici, foarte cruzi, se transformau anual, în mod ritualic, în animalul-totem al dacilor, respectiv în lupi. Sub aceasta identitate temporara, ei ar fi vietuit practic într-o stare de transa totala, dupa care reveneau la conditia umana initiala.
Aceasta stare temporara seamana izbitor cu mult mai cunoscuta transa samanica, semnalata pe tot globul, inclusiv la populatii contemporane care traiesc în conditii de semiprimitivism.
Ideea pe care nu putem decât sa o sugeram, neavând alte argumente decât pe cele preponderent lingvistice si folclorice, ar fi ca nu este exclus ca „iubitorii de cai” sa se fi aflat între ramurile genetice „anonime” ale românilor de astazi.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii