Cazul OZN din 2004, asociat portavionului „Nimitz”, este unul dintre cele mai bine investigate incidente militare OZN din secolul nostru. De altfel, el a fost si cel care a ajutat cel mai mult la rasturnarea din ultimii ani a interesului politic si public fata de ceea ce numim azi fenomene anomale neidentificate (FAN).
Descrierea întâlnirii, asa cum a fost publicata initial, s-a completat pe parcursul anilor cu alti martori si alte detalii, ceea ce face utila o rememorare. Vom utiliza aici, în acest scop, informatii dintr-un recent articol cuprinzator al analistului Eric Duval.
O situatie „din lumea reala”
În dimineata zilei de 14 noiembrie 2004, David Fravor, comandantul Navy Strike Fighter Squadron 41 (VFA-41) – „Black Aces” – facea un zbor de antrenament, pilotând deasupra Pacificului, între San Diego si Ensenada, un nou avion de lupta F/A-18F Super Hornet. Vremea era perfecta: cer senin, fara vânt si o mare calma, iar vizibilitatea fusese estimata la 60 de mile. VFA-41 era atasat la USS Nimitz Carrier Strike Group (CSG) din San Diego, care mai includea, pe lânga portavion, un submarin de atac rapid si crucisatorul cu rachete ghidate USS Princeton.
Avionul lui Fravor, cu indicativul de apel „Fast Eagle 01” era însotit de „aripa” „Fast Eagle 02” la mansa cu tânara Alex Dietrich. Amândoi pilotii aveau în spate un „ofiter de sisteme de arme”. În jurul orei 11 a.m., în timpul comunicarii cu Princeton, cele doua avioane au primit ordin sa întrerupa exercitiul, fiind redirectionati sa investigheze o situatie „din lumea reala”. În mod misterios, Princeton a întrebat daca Super Hornets erau înarmate. Nu erau. Dietrich a spus ca s-a gândit atunci la atentatele din 11 septembrie 2001, iar Fravor ca poate au fost trimisi sa investigheze o nava care trafica droguri.
Ajunsi la coordonatele prescrise, pilotii ambelor avioane au observat o perturbare, adânca de 3-4 metri, pe suprafata, altfel calma, a oceanului. Ceva parea sa fie sub apa – mai mare decât un submarin, posibil de dimensiunea unui avion de linie Boeing 737.
Apoi pilotii au observat ceva si mai neobisnuit. Un obiect alungit alb sau gri deschis, estimat la 12-15 metri lungime, deci aproximativ de dimensiunea avioanelor lor, sarea înainte si înapoi la vreo 15 metri deasupra oceanului, „ca o minge de ping pong” dupa expresia lui Fravor.
Orice ar fi fost, parea sa aiba o suprafata neteda, fara ferestre, fara marcaje si fara mijloace vizibile de propulsie. Fravor a spus mai târziu ca obiectul i-a dat impresia ca este maleabil, aproape „ca un strop de mercur”. Dar, în general, nava ciudata a fost descrisa ca fiind foarte asemanatoare cu o versiune gigantica a unei bombonele „Tic Tac”. Desigur Marina militara prefera sa foloseasca propria terminologie. Deci ea denumeste asemenea obiecte AAV (vehicul aerian anormal).
Cele doua avioane nu au putut detecta AAV-ul cu radarul lor de la bord, dar au avut contact vizual, cu patru perechi de ochi. Fast Eagle 02 si-a asumat o pozitie înalta, de acoperire, la aproximativ 20.000 de picioare (6000 de metri), în timp ce Fast Eagle 01 a coborât spre AAV pentru a investiga, rotindu-se în sensul acelor de ceasornic.
Fravor a descris astfel întâlnirea: „Ne-am rotit aproximativ 90 de grade de la începutul coborârii noastre, când obiectul si-a schimbat brusc axa longitudinala, a aliniat-o cu aeronava mea si a început sa urce. Am continuat sa coborâm înca 270 de grade, cu nasul jos, pâna unde ar fi fost Tic Tac. Altitudinea noastra în acest punct era de aproximativ 15.000 de picioare … iar Tic Tac-ul era la aproximativ 12.000. În momentul în care am îndreptat nasul spre obiect, la aproximativ o jumatate de mila de el, acesta a accelerat rapid în fata noastra si a disparut. Aripa noastra, la aproximativ 8.000 de picioare mai sus, a pierdut si ea contactul.” Acum suprafata oceanului era exceptional de calma si neteda. Nu exista nicio dovada ca ar fi fost ceva acolo.
În timp ce au pornit sa se întoarca spre portavion, povestea Fravor, controlorul de pe Princeton a comunicat: „Domnule, nu o sa credeti asta, dar chestia aia se afla în punctul dumneavoastra CAP!” Parcursese deci aproximativ 60 de mile în mai putin de un minut. Punctul CAP era o locatie specifica, prestabilita, la coordonatele de întâlnire ale unui exercitiu de antrenament întrerupt. Locatia era cunoscuta doar de cei implicati, care aveau nevoie sa stie.
USS Princeton era echipat cu cel mai sofisticat si puternic sistem radar tactic la acea vreme. Asa-numitul radar AN/SPY 1 Aegis era atât de avansat încât un operator de la Princeton a declarat „nu exista nimic pe aceasta planeta pe care sa nu-l putem urmari”. Ceea ce nu stiau pilotii era ca, de fapt, Princeton urmarise, de mai mult de o saptamâna, mai multe AAV în zona de antrenament. Tehnicieni seniori cu experienta, inclusiv seful senior specialist în operatiuni Kevin Day, au fost uluiti de miscarile incredibile si aparent imposibile ale AAV-urilor. Sistemele lui Princeton au fost verificate si recalibrate. Nu au fost gasite erori. „Aceasta cu siguranta nu a fost o eroare”, a spus Day. „De fapt, am avut cea mai înalta calitate” a imaginii.
Videoclipul FLIR
În acest context, au fost raportate mai multe cazuri în care AAV-urile au coborât de la 25.000 de metri – de la marginea atmosferei Pamântului – la 150 de metri, în trei sferturi de secunda. Un alt raport derutant a indicat ca un AAV a coborât de la 9000 de metri la minus 150 de metri – cu alte cuvinte, la 150 de metri sub suprafata oceanului – si apoi s-a îndepartat, pe sub apa, cu o viteza de peste 900 de km/h, pâna unde sonarul nu l-a mai putut urmari. Tehnicienii radar de pe Princeton au urmarit AAV-urile si la viteze de sub 180 de noduri, mult prea putin pentru ca o aeronava conventionala sa ramâna în aer, ca apoi sa tâsneasca brusc, cu mai mult de 35.000 km/h.
„O entitate biologica din interiorul acelui lucru ar fi fost zdrobita de fortele G”, a spus Day. „Nu stiam ce sa credem. A fost cu mult peste oricare dintre experientele noastre.” De asemenea, tehnicienii de la Princeton au raportat ca AAV-urile pareau sa clipeasca sau sa dispara complet într-un punct din apropierea misterioasei si îndepartatei insule Guadalupe, la 140 de mile de coasta Baja California. Pescarii, pilotii si oamenii de stiinta marini mexicani raportasera de ani de zile ca au observat FAN-uri în aceasta zona.
În acea dimineata de 14 noiembrie, Princeton urmarise 14 AAV-uri „raspândite uniform pe un spatiu aerian de 100 de mile” si calatorind spre sud, peste Insulele Channel. Cu perspectiva ca sa fie implicate aproximativ 70 de avioane militare prevazute pentru exercitiul de antrenament din acea zona, redirectionarea a fost trimisa catre Black Aces pentru a vedea ce se întâmpla.
Când Fast Eagles 01 si 02 s-au întors pe Nimitz, Fravor a sfatuit un al doilea grup de Super Hornets, pe cale sa se lanseze, sa încerce sa captureze un videoclip al AAV folosind o camera cu termoviziune (FLIR), pe care primele doua avioane nu o avusesera. „Au iesit si, din fericire, au realizat acel videoclip pe care îl vedeti, acel videoclip de 90 de secunde”, a spus mai târziu Fravor. „Ceea ce nu vedeti este banda radar care nu a devenit publica niciodata – si nu stim unde se afla – a actului de bruiaj pe care obiectul l-a exercitat asupra unui radar AGC73.”
Videoclipul FLIR, usor de gasit pe internet si des evocat, este un segment al unei copii dintr-o înregistrare mai lunga, care a supravietuit doar pentru ca un membru al echipajului a avut prevederea sa faca, în secret, o copie si sa o ascunda.
În 12 ore de la întâlnire, reprezentanti „guvernamentali” fara uniforma au sosit cu elicopterul atât la bordul navei Nimitz, cât si la Princeton. Practic, toate datele cazului, de pe ambele nave, au fost confiscate. Înregistrarile radar si video, comunicatiile audio si jurnalele statiei – tot ceea ce nu era absolut necesar pentru scopuri de navigatie de baza – au fost predate vizitatorilor neidentificati. Din ordinul direct al capitanului, echipajul uluit a trebuit sa se conformeze pe deplin si imediat. Fara întrebari, fara discutii. La scurt timp, agentii federali au demontat toate sistemele de date si de navigatie si le-au înlocuit cu sisteme si hard disk-uri complet noi. Subofiterul Gary Voorhis a mai spus ca „A trebuit sa semnam acorduri de confidentialitate.”
Echipajelor nu li s-a ordonat, în mod expres, sa nu vorbeasca despre incident si nu a existat nicio „investigatie”. Pur si simplu, „nu se întâmplase nimic”. Ceva mai târziu, echipajelor Nimitz CSG li s-a spus ca, în timpul exercitiului lor de antrenament, asistasera de fapt la „formarea spontana a ghetii în atmosfera”.
DAN D. FARCAS
Comentarii