La 10 mile de spitalul Cowichan, din Duncan, acolo unde s-a petrecut, in noaptea de Anul Nou 1970, spectaculoasa intalnire OZN pe care am relatat-o saptamana trecuta, se afla satul Mill Bay, amplasat pe malul de sud-est al insulei Vancouver. Jim Drummond, un pilot naval si constructor de nave maritime, in varsta de 22 de ani, si-a folosit experienta pentru a transforma un remorcher scos din uz intr-o casa confortabila, pe care o impartea cu mireasa de 18 ani Dianne si cu fiul lor. Nava era ancorata foarte aproape de casa mamei lui Jim, Bea Drummond, aflata chiar pe faleza din Mill Bay.
In jurul orei 19.00, in ajunul Anului Nou, Bea a iesit pe usa din spate pentru a-si chema fiul si familia lui pentru masa festiva. Asa cum a relatat ulterior: „Jim si Dianne erau inca pe vaporul ancorat in apropiere de tarm, cand m-am dus sa-i chem la cina. Atunci am observat o lumina care se deplasa pe cer deasupra golfului. Nu pot sa spun cat a fost de mare, dar era inconjurata de o lumina galben-portocalie, stralucitoare ca lumina soarelui. Am fost atat de uimita incat am tipat la fiul meu sa se uite si el”.
Jim a auzit tipetele mamei sale si a privit emotionat spre cer. Dandu-si seama ca era un obiect neobisnuit, a scos din cabina, cat a putut de repede, telescopul si camera foto. El va spune mai tarziu anchetatorilor ca, fiind si pilot maritim, era obisnuit sa estimeze distantele, iar obiectul zbura chiar sub plafonul de nori, aflat la aproximativ 250 de metri. Si-a dat seama imediat ca o fotografie n-ar fi decat o pata de lumina pe un fond negru, asa ca a pus deoparte camera si a inceput sa urmareasca OZN-ul prin telescop.
Jim a descris obiectul ca un ou in pozitie verticala, cu baza si varful „indistincte”. Partea de sus parea sa fie transparenta, deci a incercat sa distinga niste detalii dar nu a reusit. Asa cum spunea mai tarziu: „Era mai luminoasa in mijloc si am mai putut vedea patru lumini, de aceeasi culoare ca flacarile unor lumanari, doar un pic mai mari. Nu am auzit niciodata de ceva care ar putea manevra atat de lent, dar si atat de rapid, fara a face niciun fel de zgomot”. Descrierea lui Jim pare tulburator de asemanatoare cu cea facuta de asistentele medicale de la spitalul Cowichan.
O lumina galben-portocalie, stralucitoare
Bea isi chema frenetic fiul si pe ceilalti doi in casa. Pentru a-i ajuta, ea a aprins un proiector sa lumineze curtea si digul peste care urmau sa treaca. Gestul ei a provocat un raspuns neasteptat din partea OZN-ului. Fara niciun avertisment, obiectul a coborat aproape 100 de metri si s-a oprit plutind intre casa si remorcher, taind efectiv drumul tinerilor pe mal. Dar inainte ca vreunul sa poata reactiona, s-a petrecut un eveniment si mai straniu (si aparent imposibil, in conformitate cu legile fizicii). Asa cum relata Jim: „In acel moment, tocmai cand obiectul a incetinit si aproape s-a oprit, a iesit din el ceva. A fost o raza de lumina, ca un tub de neon foarte subtire, dar era pe bucati, ceva de genul unor puncte si linii de cod Morse.
Acesta a coborat intr-o linie curbata si la un moment dat s-a produs o izbucnire luminoasa, cu toate componentele in acelasi moment. Mi s-a facut parul maciuca. Niciodata nu mi-am putut imagina asa ceva”. Dar tocmai cand martorii credeau ca lucrurile vor evolua din rau in mai rau, obiectul s-a retras brusc, ca din pusca, pe vechea sa pozitie, apoi s-a avantat spre sud si a disparut. Pe mal, Bea a incercat sa urmareasca traiectoria OZN-ului, dar fara niciun rezultat. Asa cum spunea: „Am fugit in partea cealalta a casei mele, dar nu l-am mai putut vedea din cauza copacilor. Am incercat sa sun o parte din vecini, dar liniile erau prea aglomerate”.
Fiica lui Bea si sora lui Jim – Fran Drummond – spunea ca mama ei a fost reticenta sa vorbeasca despre acest eveniment pana la moartea ei, in 2007, din teama de a nu fi etichetata drept „ticnita”. Din pacate – comenta Rob Morphy – acest blestem cade asupra multor martori la un eveniment – fascinant dar inclasificabil (dupa standardele stiintifice actuale) – care au curajul sa vorbeasca despre ce au vazut. El se intreba cat de multi alti potentiali martori au ramas, din nefericire, muti din acest motiv.
Iata insa si o alta marturie. Judecatorul George Hallett si sotia sa aveau, in aceeasi seara, trei invitati la petrecerea de Anul Nou, in casa lor din Mill Bay, aflata chiar in spatele casei doamnei Bea Drummond. Potrivit investigatorului canadian, Leanne Jones, care a reconstituit cazul in 2008, au urmarit cu totii obiectul, dupa ce acesta a parasit domeniul Drummonds. Ei au spus ca au vazut o lumina masiva, portocalie, care a trecut pe indelete deasupra apei, in partea opusa casei Halletts. Asa cum spunea judecatorul: „Nu era nici un avion obisnuit, nici o punga de plastic luminata. Nu scotea niciun sunet pe care sa-l putem detecta, se misca foarte incet si era enorm. Sunt destul de sigur ca nimeni nu ar putea face o farsa cu un aparat atat de mare, fara a fi reperat. Ne-am uitat la el timp de aproximativ cinci minute, pana cand a disparut in nori”.
Obiectul a fost observat si de participantii la o alta petrecere, organizata de Arthur Gillam si sotia sa, la restaurantul Deer Lodge de pe autostrada insulei Vancouver, la sud de Mill Bay. Acestia au vazut o sfera, la o distanta mai mare, aproximativ la 10 mile spre est. Asa cum spunea Arthur Gillam: „Tot ce am putut vedea a fost o minge mare de lumina care se misca destul de lent, mult mai lent decat un avion. Trebuie sa fi fost foarte luminos pentru ca noi sa-l vedem astfel de la distanta aceea. Nu cred ca un elicopter putea fi atat de luminos”.
Printre martorii oculari a fost si Jim Quaife, primarul din Duncan. Quaife mai avusese o intalnire stranie si la sfarsitul anului 1964. Intr-o seara, pe cand se relaxa la domiciliu, a auzit un sunet ca de turbina. Privind pe geam, a vazut curtea din spate scaldata intr-o lumina alba orbitoare. Si-a insfacat pusca, pe care a incarcat-o in timp ce iesea din casa, pentru a constata ce se petrece. In clipa urmatoare lumina s-a stins, permitandu-i sa zareasca deasupra o nava mare, „non-aerodinamica”, plutind fara zgomot, care a accelerat imediat si a disparut. Pe 13 ianuarie 1970, cand primarul a ajuns acasa dupa o reuniune a consiliului orasenesc, l-a gasit pe vecinul sau cu ochii spre cer, privind spre un obiect voluminos care plana, pulsand cu o stralucire violeta, deasupra centralei electrice din apropiere. Quaife s-a precipitat in casa dupa sotia sa si dupa un binoclu. Cei trei au urmarit, cel putin zece minute, cum strania aparitie a efectuat manevre aeriene aparent imposibile, inclusiv intoarceri si opriri bruste, dupa care s-a avantat spre muntele Provost, ca apoi sa tasneasca, la un unghi de 90 de grade, drept in sus.
Un disc masiv, portocaliu
Potrivit primarului, in ziua urmatoare, intr-un ziar local, a aparut un articol privind un astronom si ufolog amator, pe nume Vernon Stanley-Jones. Acesta isi construise propriul turn de observare, in apropierea casei sale de pe insula Vancouver, nu departe de spitalul Cowichan.
In seara zilei de 6 ianuarie 1970, in jurul orei 23.00, el si sotia sa vazusera un obiect discoidal masiv, portocaliu, care zbura incet peste soseaua Lakes Road. Stanley-Jones a tras masina pe dreapta drumului, a stins farurile si, la fel ca si alti martori cu nume necunoscute, a urmarit timp de aproximativ opt minute, manevrele uimitoare, efectuate intre 150 si 300 de metri de la sol. Cei doi au declarat ca, la un moment dat, obiectul a emis o serie de „mingi de foc”. Rob Morphy se intreaba daca nu cumva a fost o alta interpretare a „codului Morse” de care vorbea Jim Drummond.
Atat Stanley Jones cat si primarul erau de parere ca acest obiect, vazut la mai putin de doua mile de puternica centrala electrica din zona, „suge energia” din retea, „realimentandu-se cu combustibil”, o ipoteza raspandita de altfel printre ufologi.
Ultima observatie a acestui „val” a fost in februarie 1970, cand un fermier pe nume John Vanderhoek a raportat autoritatilor ca niste automobilisti s-au adunat in fata proprietatii sale de langa autostrada de pe Vancouver Island, urmarind „o chestie rosie in aer”, de fapt alba sus si rosie jos, care tot urca si cobora in timp ce luminozitatea sa varia. Chiar in timp ce Vanderhoek vorbea la telefon, aparitia s-a retras spre vest, disparand in spatele muntilor. Parerea sa era ca obiectul era controlat inteligent. In zona au mai fost observatii sporadice, pana in zilele noastre.
Ca si in multe astfel de cazuri, au existat, in lunile urmatoare, si cativa farsori, care au lansat false OZN-uri, mai ales lampioane cu lumanari. Martorii au subliniat ca nu exista nicio asemanare intre acestea si ceea ce vazusera ei. Asistenta Wilson, altminteri sceptica, spunea ca „ar fi nevoie de un milion de lumanari pentru a produce lumina pe care am vazut-o”.
Un detaliu interesant este ca Jim Drummond spunea ca, la scurt timp dupa observatia sa, a fost vizitat de un ofiter al US Air Force, venit din Nevada. Militarul s-a prezentat ca reprezentant al „Proiectul Blue Book”, dedicat fenomenului OZN. Partea curioasa este ca acest proiect fusese inchis cu doar cateva saptamani inainte, in decembrie 1969. Analistii au presupus ca probabil persoana a fost trimisa de Biroul de Investigatii Speciale al Air Force (AFOSI), in cadrul altui proiect de investigatii OZN, mult mai secret, al carui nume de cod nici azi nu este cunoscut.
Rob Morphy este de parere ca valul de ob-servatii coroborate, dintr-un colt al insulei Vancouver, in perioada Anului Nou 1970, reprezinta un eveniment OZN impresionant, pentru a nu spune mai mult. Foarte important este ca, dupa mai mult de 40 de ani, oamenii nu si-au schimbat depozitiile, nici nu au ascuns cele intamplate, dar, mai ales, niciunul dintre ei n-a incercat sa-si exploateze experienta avuta in scop comercial.
DAN D. FARCAS
Comentarii