Comentam in articolul anterior, pe marginea cartii jurnalistei americane Leslie Kean: "UFOs: Generals, Pilots and Government Officials Go On the Record", tradusa si publicata in 2011 si in limba romana, cu titlul "OZN: Un mister neelucidat, generali, piloti si oficialitati guvernamentale depun marturie", faptul ca "politica declarata de inactiune" fata de fenomenul OZN, politica inceputa in 1969, s-a bazat pe initiative precum Comitetul Robertson, dar mai ales asa-numitul "proiect Condon", realizat cu prejudecati si rea credinta. In declaratia de presa care a insotit desfiintarea, in decembrie 1969, a proiectului OZN Blue Book, scria, in acest spirit, ca guvernul Statelor Unite nu va mai investiga fenomenul OZN din urmatoarele motive: "niciun OZN (…) nu a reprezentat vreodata o amenintare la adresa securitatii nationale; nu a existat nicio dovada (…ca OZN) ar fi reprezentat progrese sau principii tehnologice care sa depaseasca limitele cunoasterii stiintifice actuale; nu a existat nicio dovada care sa arate ca observatiile din categoria "neidentificate" sunt vehicule extraterestre". Si azi, daca cineva intreaba guvernul SUA de ce nu se implica in studiul acestui fenomen, raspunsul face trimitere la aceste motive.
Lipsa de dovezi
Specialistii din alte tari nu au fost peste tot de aceeasi parere. De pilda, Jean-Jacques Vélasco, timp de douazeci de ani responsabil guvernamental francez cu fenomenul OZN, scrie intr-un articol inclus in cartea Lesliei Kean, ca "OZN-urile par sa fie obiecte artificiale si controlate, ale caror caracteristici fizice pot fi masurate de sistemele noastre de detectie, in special de radare. Corespund unei fizici care este de departe superioara si mult mai evoluata comparativ cu aceea pe care o aplicam noi in majoritatea tarilor avansate tehnologic".
Desigur, in 1969, nu existau (si nu exista nici la ora actuala) "dovezi", care pot fi aratate marelui public, precum ca OZN-urile ar fi "vehicule extraterestre"; dar nu s-au gasit nici alte explicatii multumitoare pentru nenumarate cazuri "neidentificate" (aceasta pentru a nu vorbi de rapoartele si investigatiile privind miile de intalniri de gradul III sau IV).
Dovezile sunt: marturii, fotografii, urme etc., similare celor acceptate de justitie. James Harder, profesor la Universitatea din California, declara in 1968, in timpul audierilor din Congresul SUA, "Pe baza datelor si a regulilor (…) aplicate de tribunalele civile sau penale, realitatea materiala a OZN-urilor a fost dovedita fara a mai lasa loc de indoiala" si ele au demonstrat, prin comportamentul lor, "secrete stiintifice pe care noi nu le cunoastem".
Personal redus la tacere?
Amiralul Roscoe Hillenkoetter, primul director al CIA (pana in 1950), a scris o declaratie, publicata in 1960 de New York Times, in care spunea: "In culise, ofiteri de rang superior din Fortele Aeriene sunt, pe buna dreptate, ingrijorati de OZN. Insa datorita atitudinii oficiale de invaluire in secret si de ridiculizare, multi cetateni sunt determinati sa creada ca obiectele zburatoare necunoscute sunt o prostie. Pentru a ascunde adevarul, Fortele Aeriene si-au redus personalul la tacere". Ulterior, in acelasi an, tot el atragea atentia asupra pericolului declansarii accidentale a unui razboi, daca OZN-urile ar fi considerate gresit ca arme sovietice.
Si generalul francez Lionel Max Chassin, coordonatorul NATO al Fortelor Aeriene Aliate in 1956-1958, spunea, in aceeasi perioada, ca "daca persistam in refuzul recunoasterii existentei OZN-urilor, vom sfarsi, intr-o buna zi, prin a le considera, din greseala, rachete ghidate inamice – si atunci ne putem astepta la tot ce e mai rau".
Dovezi, de data aceasta cat se poate de concrete, au fost furnizate de doua incidente. In martie 1967, la baza Malmstrom din Montana, OZN-urile au blocat dispozitivele de lansare, aflate la 18 metri sub pamant, a douazeci de rachete nucleare intercontinentale. Cand OZN-urile au disparut, rachetele au revenit la normal. Cu un an inainte, in cursul dupa-amiezii de 24 octombrie 1966, timp de peste trei ore, la Baza Air Force Minot din Dakota de Nord, sistemul de rachete nucleare intercontinentale Minuteman a fost afectat de OZN-uri observate din trei locatii diferite, doua obiecte fiind observate si pe radar. Intre altele, echipele trimise sa vada ce s-a intamplat, au descoperit ca o trapa de 20 de tone, din beton armat, fusese deschisa, iar in jur nu exista nicio urma a vreunui vehicul care sa fi putut face asa ceva. Cazurile acestea au fost tinute strict secrete pana relativ recent.
De fapt, s-a aflat si faptul ca insasi desfiintarea in decembrie 1969, a proiectului Blue Book fusese doar o manevra propagandistica, destinata exclusiv dezinformarii marelui public privitor la interesul guvernului in fenomenul OZN. Un memoriu secret (desecretizat in 1979, la cerere), elaborat, in octombrie 1969, de generalul de brigada Carroll H. Bolender, din Fortele Aeriene, arata ca existau reglementari aparte pentru "rapoartele referitoare la obiectele zburatoare neidentificate care ar putea afecta securitatea nationala", rapoarte care "nu faceau parte din sistemul Blue Book". Iata deci ca se recunostea ca existau OZN-uri care "puteau afecta securitatea nationala", iar proiectul care urma sa fie desfiintat era mai degraba o vitrina pentru celelalte rapoarte, mai putin importante.
Pericole pentru securitatea mondiala
Oficialii americani au ramas interesati de activitatea OZN si dupa 1969. Este graitor ca in 1971, ministrii de externe ai SUA si URSS – William Rogers si Andrei Gromiko – vor semna un "Acord privind masurile in vederea reducerii riscurilor unui razboi nuclear intre URSS si SUA", in care articolul 3 spunea – negru pe alb – ca "Partile se angajeaza sa se informeze una pe alta, imediat ce vor repera un OZN (…) daca astfel de fenomene pot provoca un pericol de dezlantuire a razboiului nuclear intre cele doua tari".
Si Leslie Kean evoca drept dovada a interesului oficial pentru fenomenul OZN un jurnal al NORAD (North American Air Defense Command – Comandamentul Apararii Aeriene a Americii de Nord) in care, pe 8 noiembrie 1975, apare o mentiune privind doua pana la sapte OZN-uri, intre care "un obiect de mari dimensiuni, rosu-portocaliu-galbui" si, tot acolo: "Discutie pe tema OZN. Recomandare sa nu-mi fac probleme si sa lansez avioane; dar sa am grija sa instruiesc pilotii si Administratia Aeronautica Federala". Mai departe se arata ca doua avioane F-16 au incercat atunci sa intercepteze un OZN, dar cand se apropiau mai mult, luminile obiectului se stingeau, reaprinzandu-se cand F-16 plecau. In cele din urma obiectul a tasnit in sus cu mare viteza, pana lumina sa nu s-a mai distins de cea a stelelor. Astfel de insemnari, intr-un stil telegrafic, sunt multe in documentele NORAD. E util de mentionat ca acest organism raspunde si azi de urmarirea OZN-urilor. La sfarsitul anului 2011, raspunzand unei interpelari a agentiei de stiri The Huffington Post (detinut de AOL), John Cornelio, seful relatiilor cu media de la sediul central NORAD, aflat in baza Air Force Peterson (Colorado), a recunoscut ca, la ora actuala, problematica OZN face parte din sarcinile lor de serviciu. Desigur, "cand vorbim de OZN-uri, ne referim, literar, la un obiect zburator neidentificat, nu la extraterestrii" spunea el.
Privitor la interesul manifestat de OZN-uri pentru instalatiile nucleare, Jean-Jacques Vélasco constata o tulburatoare corelare intre numarul de experimente nucleare si observatiile OZN. El comenteaza: "Cred ca exista o legatura intre puterea nucleara strategica, bomba atomica si prezenta obiectelor artificiale neidentificate pe cer". Corelarea exista si privitor la locatii, aratand ca numeroase aparitii ale unor "discuri zburatoare" au avut loc deasupra "instalatiilor sensibile", incepand inca din anul 1940. Deja pe 28 aprilie 1949, Dr. Joseph Kaplan, membru al Comitetului stiintific Consultativ al Fortelor Aeriene, recomanda o investigare stiintifica a "fenomenelor aeriene neidentificate" spunand ca ele au o importanta extrema, deoarece "aceste aparitii au legatura cu Apararea Nationala a Statelor Unite".
Aviatia a deschis focul
Leslie Kean aduce drept argument si situatii, de nimeni contestate la ora actuala, in care aviatia a deschis focul asupra unor OZN-uri. Ea descrie detaliat doua astfel de cazuri, din Iran si din Peru.
Cartea contine chiar un capitol, scris de generalul iranian in rezerva Parviz Jafari, cel care in noaptea de 18 septembrie 1976, pe cand avea gradul de maior, a primit ordin sa abordeze cu avionul sau F-4II un OZN luminos observat nu departe de Teheran, dupa ce un alt avion, inaintea sa, esuase in aceasta misiune. Cand a incercat sa lanseze o racheta in directia misteriosului intrus, toate echipamentele electronice s-au deconectat, revenind la starea normala abia dupa ce avionul a iesit din raza obiectului.
Un eveniment similar a avut loc in dimineata de 11 aprilie 1980. Un obiect rotund necunoscut stationa deasupra pistei bazei militare aeriene La Joya, din provincia peruana Arequipa. Au existat peste 1000 de martori ai aparitiei. Suspectand ca ar fi un dispozitiv de spionaj, Oscar Santa Maria Huertas, pe atunci locotenent, a primit ordin sa intercepteze obiectul, cu avionul sau Suhoi-22. In pozitia potrivita, el a lansat un "baraj de foc" de 64 proiectile de 30 mm, care in mod normal trebuia sa pulverizeze orice tinta, dar obiectul nu parea afectat in niciun fel, doar s-a indepartat urcand treptat. Huertas l-a urmarit 84 de kilometri, pana la altitudinea de 11 km, cand obiectul, care zburase pana atunci in fata avionului, s-a oprit brusc, obligand aviatorul la o degajare laterala. Incercand din nou sa traga, a vazut obiectul urcand in mare viteza si iesind din raza de tragere. Tentativa s-a repetat de cateva ori, fara succes, urcand amandoi pana la 19 km. Aici tabloul de bord al supersonicului a semnalizat ca e la limita rezervorului de combustibil, deci Huertas a trebuit sa se reintoarca la baza, nu inainte de a examina cu atentie obiectul, un OZN tipic, cu aspect metalic.
DAN D. FARCAS
Comentarii