Munca îl înnobileaza pe om

    
     Mina era adânc îngropata în inima muntelui. Era cufundata în bezna, utilajele si robotii industriali deplasându-se pe trasee prestabilite si orientându-se prin sisteme cu infrarosii.
    
     Mina era adânc îngropata în inima muntelui. Era cufundata în bezna, utilajele si robotii industriali deplasându-se pe trasee prestabilite si orientându-se prin sisteme cu infrarosii. Nici un om nu mai calcase pe acolo de cel putin jumatate de secol. El era singurul si-i fusese la început putin frica. Culoarul sau era însa inundat de lumina. Zgomotele liniilor automate de foraj depaseau nivelul acustic normal, devenind suparatoare. De aceea si ceruse un spor pentru conditii speciale.    
     Sudoarea îi siroia pâraie prin relieful muschilor frumos daltuiti si delimitati pe grupe, îmbibând maieul înnegrit cu praf de carbune. Se încorda si se cambra cu picamerul în mâini de aproape doua ore. Fara sa aiba vreun spor bineînteles, dar nu asta conta. Din când în când privea spre una din camerele de luat vederi montate special acolo pentru ca sotii Lambert, patronii minei, sa-l poata admira în procesul muncii, privea si zâmbea îndârjit si obosit, zâmbet studiat în amanunt, fiind constient ca îsi merita fiecare banut.    
     Dadu drumul picamerului pe jos si ramase pentru un minut aplecat si sprijinit cu palmele de pulpe, gâfâind din greu. Asta era scena care-i placea cel mai mult, mizând pe efectul ei orgasmic în special din partea sexului slab la vederea desfasurarii de forte muncitoresti si gâfâieli aferente. Privi pe furis ceasul, apoi dupa înca un minut se ridica si uitându-se direct spre una din camere le transmise celor doi:    
      – Va multumesc, timpul s-a terminat. Sper ca v-a placut si poate o sa ne mai revedem.    
      Elicopterul îl lasa pe terasa blocului sau. Coborî direct în birou. Arunca salopeta jegoasa si casca în cos, si se îngroapa în fotoliul înalt si subtire, metalic, în spatele mesei de douasprezece persoane.    
      – Domnul Köll asteapta sa intre, îl anunta unitatea de comanda a blocului.    
      – Nu-mi place vocea asta! se burzului el spre monitorul centralizator. A cui e?    
      – Consilier Deana Troi, raspunse mieros vocea.    
      – Schimb-o. Baga niste Sylvester Stallone.    
      – Pentru azi am mai programat înca doi clienti, relua unitatea cu o voce infatuata si amenintatoare. Doamna Stuart va roaga în numele vechii prietenii ce va leaga s-o bagati mai în fata. Înca doua saptamâni de asteptare ar ucide-o.    
      – Spune-i sa dubleze plata si poate se face. Aici e vorba de afaceri. În legatura cu actiunile sotilor Lambert, pe care le-am încasat azi dimineata, schimba-le la bursa pe actiuni T.S.T. Înca juma’de an, puiule, si ne cumparam un satelit numai al nostru.    
      – Facu o pauza privind satisfacut în jur luciul metalic al zidurilor, firul cromat al mochetei, tabloul taunist acoperind întregul perete din fata, si spuse sec:    
      – Sa intre urmatorul.    
      – Va salut. Ma numesc Köll, sunt proprietarul Bancii Tritonial.    
      – Da, domnule Köll. Cu ce v-as putea servi? Il privi amabil.    
      – Domnule, eu am… Adica, cum sa zic? Nevasta-mea îsi doreste de când ne-am casatorit un muncitor care sa-i depaneze masina, stiti si dumneavoastra, sa-l priveasca, sa-l admire, sa se extazieze în fata acestui adevarat miracol.    
      – Da, da, înteleg. Dar de ce-ati venit la mine tocmai din nordul orasului? Îl întreba luându-si privirea de pe harta statistica afisata pe monitor, care indica zona de resedinta a bancherului.    
      – Pentru ca din toti cei douazeci si trei de muncitori ai orasului, numai dumneavoastra stiti meseria asta. Am vazut-o pe lista din reclama. Si stiti cum e! Daca asta-i place ei, ce sa-i fac? Toate vecinele se lauda cu experientele lor, iar ea saraca, nu reusesc sa-i împlinesc visul. Vrea si ea sa se , sa se…    
      – Da, stiu, munca îl înnobileaza pe om, îi veni în ajutor muncitorul si-i întinse bancherului un contract. Privirea acestuia exprima o satisfactie fara margini.