Cand vine vorba despre extraterestrii, cetateanul obisnuit se gandeste la „omuletii verzi”, înzestrati cu antene s.a.m.d., desi cei care pretind ca au fost martorii unor „întalniri de gradul III sau IV” nu au mentionat niciodata ca ar fi vazut, la astfel de „entitati”, nici culoarea verde a pielii, nici antene… Cei care au frecventat literatura sau filmele SF au în minte imaginea unui extraterestru monstruos, adesea însetat de sange, care seamana cu vietati pamantene respingatoare (caracatita, gandac, vierme etc.) doar ca e urias, de o nemarginita viclenie, bine înarmat, dar altminteri avand aceleasi ambitii primitive pe care le au si oamenii: sa cucereasca, sa domine, sa considere alte rase drept sclavi ori hrana etc.
Cu astfel de clisee în minte, cei mai multi confrati vor asimila foarte greu conceptul de „supercivilizatie” de care vorbeam în episodul precedent, adica faptul ca o civilizatie tehnologica, asa cum este a noastra, daca va supravietui cataclismelor, autodistrugerii si degenerarii, va deveni în milioane de ani altceva, cu totul diferit de ce suntem noi si chiar de ceea ce ne-am putea imagina.
Dificultatea de a accepta acest „altceva” este inerenta mintii noastre. Mai toti care trec prin scoala capata convingerea ca savantii din secolele trecute rataceau orbecaind într-un mod penibil si rizibil (flogisticul, eterul, magnetismul animal etc.), în timp ce, iata, noi am iesit definitiv la lumina, traim într-o epoca fericita în care am gasit, în sfarsit, adevaratele raspunsuri la majoritatea marilor probleme, o epoca în care putem decide, între altele, ce anume poate exista si ce anume nu va fi niciodata cu putinta…
Daca acum un secol si ceva am descoperit radio-ul, multi cred ca el va ramane mijlocul definitiv si ultim de comunicare la distanta. Daca acum un secol Einstein a postulat ca viteza luminii reprezinta o limita, atunci pana la sfarsitul timpului nu va mai fi descoperit nici un alt principiu al fizicii care sa permita evitarea acestei limite s.a.m.d. Nimeni nu-si pune problema ca s-ar putea ca, peste (numai) cateva sute de ani, urmasii nostri sa zambeasca cu aceeasi îngaduinta, referindu-se la teoriile noastre cele mai sfinte, cum zambim noi la unele teze ale mecanicii lui Galilei sau la reprezentarea mintii omenesti facuta de Descartes, pentru a mentiona doar numele cele mai respectabile.
Aceasta „hipnoza culturala”, numita, de diversi autori, temporocentrism, sovinism temporal sau provincialism temporal, afecteaza nu doar marele public ci si multi oameni de stiinta. Exemplele sunt nenumarate si binecunoscute, dar merita sa reproduc aici o parte din ele, citand exclusiv persoane ilustre. Sextus Frontinus, inginer din vremea împaratului Vespasian, scria acum aproape doua mii de ani: „nu mai exista idei pentru alte noi lucrari si masini de razboi; perfectiunea lor a atins limita si nu vad cum ar mai putea fi îmbunatatite”. Leonardo da Vinci era convins ca tot ce se putea descoperi în matematica fusese descoperit deja de înaintasii sai.
Fiziologul Claude Bernard, parintele medicinei experimentale, declara la mijlocul secolului XIX „Sa închidem usile. Nimeni nu-i va egala vreodata pe gigantii care au inventat masina cu aburi”. Expertii lui Napoleon III au demonstrat ca dinamul electric nu se va învarti niciodata si ca toate motoarele electrice sunt de fapt niste variante de perpetuum mobile.
În 1875 directorul oficiului de patente din Statele Unite si-a prezentat demisia, secretarului de stat pentru comert, pe motiv ca n-are rost sa mai ramana în post o data ce practic tot ce se putea inventa a fost inventat. În 1877 marele chimist Marcellin Berthelot scria: „Universul nu mai are de acum înainte nici un mister”. În 1895, profesorul Lippmann îsi sfatuia unul dintre studenti, care dorea sa devina fizician, sa renunte la aceasta idee daca nu vrea sa devina un ratat. La vremea respectiva, toti credeau ca „fizica este o stiinta încheiata” în care descoperiri importante nu mai sunt posibile.
În 1898 Edouard Branly, unul dintre pionierii radiofoniei, a hotarat sa renunte la experientele sale pe care le considera lipsite de perspectiva. Cu cativa ani mai înainte, fizicianul Heinrich Hertz, cel dupa care undele radio mai sunt numite si „unde hertiene”, a scris camerei de comert din Dresda ca ar trebui descurajate cercetarile legate de undele electromagnetice pe care le descoperise, întrucat ele nu vor avea nici o aplicabilitate practica.
DAN D. FARCAS
Comentarii