Am parafrazat intentionat titlul unei faimoase povestiri a lui Hemingway, pentru ca el reflecta cat se poate de bine existenta zbuciumata a unuia dintre cei mai mari aventurieri ai „epocii luminilor”. Un personaj putin cunoscut de cititorii romani dar considerat, in America de Sud, un veritabil erou, cu nimic mai prejos decat Simon Bolivar – de altfel cei doi s-au cunoscut si s-au despartit intr-un mod ce nu-i face deloc cinste „Eliberatorului”. Va propunem asadar, in randurile urmatoare, o succinta trecere in revista a vietii lui Francisco Miranda, viata ce a fost cu adevarat, cum bine spunea Napoleon, „un roman”…
Chipesul creol fura inima tarinei Ecaterina
Pe numele intreg Sebastian Francisco de Miranda y Rodriguez, revolutionarul numit, peste ani, „primul venezuelean universal” a vazut lumina zilei la Caracas, pe 28 martie 1750, ca fiu al unui bogat negustor din Insulele Canare si al unei tinere, la fel de instarite, Francisca de Espinoza, din protipendada capitalei Venezuelei. Copilul a primit o educatie aleasa, fiind dat la cele mai bune scoli particulare; atras de cariera militara, si-a cumparat rangul de capitan in armata spaniola – pe atunci, adica in 1771, exista aceasta moda – si a fost inrolat, ca aghiotant al generalului Cajigal y Monserrat, luptand in razboiul de independenta al coloniilor americane.
In aceasta calitate, a participat la batalia de la Pensacola, prin care spaniolii si-au mentinut dominatia asupra Floridei amenintate de britanici. In 1783, el va reveni in Statele Unite, legand prietenii cu George Washington, Thomas Paine, Alexander Hamilton, Henry Knox, Thomas Jefferson si alti lideri revolutionari, spre a se imbarca apoi, pe 15 decembrie 1784, pentru Anglia. Calatoria in Europa a fost una initiatica pentru viitorul revolutionar, care va lua pulsul unei epoci in care miscarile sociale erau pe cale sa erupa cu violenta. Din Anglia burgheza a plecat in Italia, vizitand Venetia, Padova, Verona, Mantua, Parma, Modena, Bologna, Florenta, Roma si Napoli.
A trecut Adriatica, ajungand la Dubrovnik (pe atunci Ragusa, parte a Imperiului Otoman) si va sosi la Istanbul, in septembrie 1726. De aici pleaca in Rusia, unde ramane un an. Din aceasta perioada dateaza o scandaloasa idila cu tarina Ecaterina cea Mare, atrasa de farmecul chipesului creol sud-american. Va pleca ulterior intr-o calatorie prin tarile scandinave, vizitand Suedia, Norvegia si Danemarca, dupa care va cobori spre sud, in orasele germane, ajungand in Elvetia si de aici in Franta.
La cutite cu Marat
Din aceasta perioada dateaza si primele sale conflicte cu Coroana spaniola, al carei supus, teoretic, era. Izbucnirea Revolutiei Franceze il surprinde la Londra, unde agentii spanioli ii dau de urma si incearca sa-l aresteze. Dar Miranda era inca in gratiile Ecaterinei si ambasadorul rus din capitala britanica il protejeaza, sustinand ca face parte din misiunea rusa, ca diplomat. Miranda s-a folosit de ranchiuna existenta intre britanici si spanioli, pentru a sugera oficialilor cabinetului de la Londra un posibil sprijin pentru coloniile sud-americane.
Propunerile sale au fost intampinate cu reticenta si, nesuportand lancezeala din cetosul oras de pe Tamisa, venezueleanul pleaca iarasi in Franta, spre a lua parte activa la revolutie. Prieten al girondinilor, este numit general in armata franceza, condusa de Dumouriez. Amicitia cu acesta devine de rau augur: in aprilie 1793 se trezeste arestat din ordinul procurorului revolutionar Fouquier-Tinville, pentru pretinsa participare la un complot organizat de Dumouriez. Adus in fata Tribunalului revolutionar, acuzat cu vehementa de insusi Marat, hispanicul isi va formula apararea cu atata calm si demnitate incat este absolvit pe data de acuze.
Dar Marat, care-l ura de moarte, nu s-a lasat si va forta iarasi arestarea lui Miranda. Incarcerat la inchisoarea La Force, veritabila „anticamera a ghilotinei”, el se apara cu mult curaj, acuzandu-i pe membrii Comitetului Salvarii Publice de „tiranie”. Dar liderii Revolutiei, prinsi in dispute fratricide, nu stiau, pur si simplu, ce sa faca cu el. Asa ca sud-americanul ramane dupa gratii pana in 1795: probabil ca daca ar fi fost eliberat mai devreme, ar fi sfarsit sub taisul ghilotinei, ca atatia alti revolutionari…
Visand la Imperiul Inca
Intelegand ca revolutia a intrat pe un fagas gresit, Miranda se alatura acum regalistilor si este privit, sub Directorat, ca prezumtivul lider al unei lovituri de stat. Arestat, este expulzat din Franta, dar evadeaza de sub escorta si ramane mai departe aici, sub un nume fals, continuand sa comploteze. In septembrie 1797, politia primeste ordin sa aresteze „pe generalul peruvian (sic!)”, considerat deja un pericol pentru ordinea constituita. De acum, insa, Miranda nu-si mai facea iluzii privind soarta revolutiei, pe care el o vede „confiscata” de Napoleon si ciracii sai.
Va pleca in Anglia, unde, din relatia cu slujnica sa, Sarah Andrews, se vor naste doi fii, Leandro si Francisco. Ironia sortii face insa ca pe Arcul de Triumf din capitala Frantei, construit in timpul lui Napoleon, sa apara si numele generalului venezuelean, ca luptator pentru libertatea Republicii… Gandul sau era insa la meleagurile natale. Miranda visa la un imperiu panamerican, numit Columbia si intins de la fluviul Mississippi la Capul Horn, imperiu condus de un suveran ereditar numit „Inca”, in onoarea fabulosului imperiu incas. In 1805, Miranda ajunge la New York, unde se intalneste pe ascuns cu presedintele Thomas Jefferson si secretarul de stat James Madison. Ei ii sprijina eforturile dar nu se pot implica oficial, relatiile cu Spania fiind si asa tensionate. In schimb, Miranda gaseste suport printre revolutionarii americani si multi i se alatura pentru proiectata sa expeditie de eliberare a Venezuelei.
Bolivar: „eliberator” sau „vanzator”?
Atacata de spanioli, mica flotila a revolutionarilor ajunge, cu mari pierderi, pe tarmurile Americii de Sud, unde va fi insa invinsa. Schimbarea de aliante a Spaniei, care devine acum inamica Frantei napoloniene si se implica in razboiul european va fi un ajutor nesperat pentru revolutionarii sud-americani. Miranda revine in Venezuela si este intampinat cu ovatii de o delegatie a Juntei Supreme din Caracas, printre ai carei membri se afla si Simon Bolivar, si de o multime entuziasta de oameni.
Pe 5 iulie 1811 este declarata oficial independenta Venezuelei si tara se proclama republica. Va urma insa un sangeros razboi civil intre loialisti, care doreau sa ramana sub obladuirea Spaniei, si republicani. In aceasta situatie, guvernul il numeste pe Miranda „generalissimo”, acordandu-i puteri dictatoriale. Incoltit in orasul Valencia, comandantul reuseste sa ajunga la un acord cu rivalii sai dar, pe cand se pregatea sa se urce la bordul unei nave britanice, spre a se inapoia in capitala, Bolivar si un grup de ofiteri revolutionari, luand capitularea lui Miranda drept o tradare, il dau in mainile spaniolilor.
Legat de acest aspect neplacut din viata sa, Simon Bolivar va spune, mai tarziu, ca era convins de tradarea lui Miranda si personal a vrut chiar sa-l execute, fiind oprit de ceilalti revolutionari. Temerarul general nu-si va mai revedea niciodata patria, familia si nici visul implinit. Dus in lanturi in Spania, urma sa fie judecat, cand a murit, intr-o celula a inchisorii La Carraca, din Cadiz, pe 14 iulie 1816, adica exact in ziua cand se implineau 27 de ani de la caderea Bastiliei, simbol al victoriilor revolutionare de pretutindeni si din toate timpurile…
GABRIEL TUDOR
Comentarii