Pe 17 decembrie 2019, analistul MJ Banias publica în revista Popular Mechanics un articol intitulat „Acum 50 de ani, Fortele Aeriene au încercat sa faca OZN-urile sa plece. Nu a functionat”. Rememoram si noi cateva fapte, pe firul acestui articol.
Într-adevar, acum cincizeci de ani, US Air Force a anuntat închiderea celui mai cunoscut program de investigare a OZN-urilor, proiectul Blue Book. În timp ce obiectivul guvernului era acela de „a face OZN-urile sa plece”, a fortat o comunitate sa ia problema în propriile sale maini. Si a functionat: Evenimentele care s-au succedat din 2017 încoace sunt doar un indiciu ca subiectul OZN-urilor ramane mai fierbinte ca niciodata în constiinta publica. Dar nu am fi ajuns aici daca nu ar fi fost Blue Book.
În 1947, în urma unui sir de „observari de farfurii zburatoare”, US Air Force a început o campanie destinata întelegerii fenomenului OZN. A creat, în taina, un proiect, cunoscut sub numele de Sign, pentru a investiga rapoartele primite. Potrivit unor cercetatori, unul dintre presupusele documente finale ale lui Sign, cunoscut în mod obisnuit drept „Estimarea situatiei”, favoriza, în mod deschis, ideea ca „farfuriile zburatoare” au origini extraterestre. Acesta ar fi fost motivul închiderii proiectului în 1949 si al înlocuirii sale cu un altul, numit Grudge, închis si el în 1951. Acesta acreditase ideea ca toate OZN-urile sunt farse si identificari eronate, desi a recunoscut ca aproximativ 23% din cazurile investigate erau inexplicabile.
Demitizarea rapoartelor OZN
În 1952, Fortele Aeriene (US Air Force) au initiat o a treia investigatie asupra OZN-urilor, celebrul proiect Blue Book (Cartea Albastra). Initial condus de capitanul Fortelor Aeriene Edward J. Ruppelt, proiectul a strans, în aproape doua decenii, între 12.000 si 15.000 de cazuri. Dar, desi intentiile initiale vizau o privire corecta si cinstita asupra situatiei OZN, pentru a reusi acolo unde Sign si Grudge au esuat, la scurt timp, proiectul a început sa mearga prost.
În 1953, la un an de la lansarea Cartii Albastre, guvernul a convocat Panelul Robertson pentru a analiza rapoartele OZN, în urma unui sir de obiecte aeriene ciudate care au fost depistate în vara anului 1952 deasupra capitalei Washington D.C. Alcatuit din universitari si cercetatori, grupul a tras concluzia – în raportul sau clasificat – ca OZN-urile nu reprezinta niciun risc pentru securitatea nationala si a propus Consiliului National de Securitate sa demitizeze în mod activ rapoartele OZN, în asa fel încat acestea sa devina subiectul ridicolului. De asemenea, a recomandat ca grupurile civile de cercetare OZN sa fie monitorizate, pentru o eventuala activitate subversiva, de agentiile de informatii.
Mark O’Connell, autorul cartii „The Close Encounters Man: How One Man Made the World Believe in UFOs” a declarat pentru revista Popular Mechanics: „Strict vorbind, Proiectul Blue Book a fost creat pentru a stabili daca OZN-urile reprezinta o amenintare la adresa securitatii SUA… În timp, dupa ce a devenit evident ca proiectul era total incapabil sa raspunda la aceasta întrebare, misiunea sa a devenit una de «a face ca OZN-urile sa plece»”.
„A fost un joc masluit, deoarece anchetatorii de la Blue Book au fost sub presiune constanta pentru a elimina si explica toate rapoartele OZN care ajungeau la birourile lor”, spune O’Connell. „Cel mai grav pacat pe care îl putea comite personalul Blue Book era sa marcheze un caz ca «inexplicabil».” Totusi, potrivit unor cercetatori, numarul cazurilor care nu au putut fi explicate sau demistificate s-a ridicat undeva între 3.000 si 5.000.
Blue Book a investigat observatiile si rapoartele OZN timp de aproape doua decenii, dar în 1968, infamul Raport Condon, care a fost un produs comun al Fortelor Aeriene si al Universitatii din Colorado, a marcat pozitia finala potrivit careia toate incidentele OZN erau iluzii, amagiri, farse, sau aveau niste explicatii prozaice. Cu alte cuvinte, OZN-urile despre care s-a presupus ca ar constitui un risc pentru securitatea nationala nu erau altceva decat fantezie. „Comitetul a recomandat ca Fortele Aeriene sa iasa din problematica OZN”, spune O’Connell. „Iar US Air Force a fost mai mult decat fericita sa urmeze recomandarea, pentru a scoate din priza aceasta durere de cap de 20 de ani.”
La 17 decembrie 1969, secretarul Apararii Aeriene a anuntat închiderea proiectului Blue Book. Respectatul ar-hivist si istoric Brad Sparks a explicat, într-un material din 2016, ca Blue Book a continuat sa primeasca rapoarte si dupa aceasta data si nu a fost închis pana pe 30 ianuarie 1970. Dar oricum a fost, finalul proiectului a însemnat sfarsitul interesului guvernului american pentru OZN-uri. Cel putin public.
„Nu exista nicio îndoiala ca diverse structuri ale US Air Force, precum si din celelalte trei ramuri ale fortelor armate, au continuat sa accepte rapoarte OZN, mult dupa încetarea Proiectului Blue Book”, a declarat ufologul australian Paul Dean pentru revista Popular Mechanics.
Dean, care opereaza un blog dedicat colectarii si evaluarii documentelor militare declasificate, spune ca exista literalmente sute de pagini de docu-mente care dovedesc ca guvernul a colectat si dupa aceea rapoarte de observare, preponderent de la personalul militar. „Desigur, acceptarea rapoartelor OZN nu este nici pe departe acelasi lucru cu investigarea si analizarea acestora”, spune el. Dar „se pare ca, în ciuda refuzurilor constante (ale US Air Force) de a recunoaste aceasta, rapoartele primite au fost într-adevar investigate si au fost stabilite concluzii.”
Mai simplu spus, fenomenul OZN nu a disparut. A devenit chiar mai puternic. Ironia este ca anularea Blue Book a permis cercetatorului OZN J. Allen Hynek – un astronom care a fost consultant stiintific în proiectele Sign, Grudge si Blue Book – sa investigheze incidentele OZN în mod liber, fara restrictiile impuse de Fortele Aeriene. Între altele, el a dezvoltat sistemul de clasificare „Întalniri apropiate” pentru observatiile OZN (de pilda termenul „întalnire de gradul III”). Pentru a dubla factorul de ironie, Hynek si multi altii au considerat ca raportul Condon a adus, de fapt, argumente importante ca OZN-urile sunt un fenomen inexplicabil, dar real, demn de un studiu stiintific sustinut.
Interes crescut
Dupa expresia lui Banias „Panelul Robertson si o colectie pestrita de artisti de încredere, «experti OZN» profitori si lideri înfocati de culte” au desavarsit stigmatul politic si academic care înconjoara OZN-urile. Dar acest stigmat, creat cu atatia ani în urma, începe sa se erodeze. Încep sa se înmulteasca discursurile rationale OZN si tot mai multe organizatii încep sa adune sprijin pentru a se implica în studiul stiintific real al acestor anomalii aeriene. Anuntul recent al Marinei SUA afirmand faptul ca obiectele aeriene necunoscute încalca într-adevar spatiul aerian american si ca Pentagonul a derulat un program secret de investigare a OZN-urilor, a dus la un interes crescut pentru ufologie.
David O’Leary, creatorul unui program TV, dramatizat si fictiv, Project Blue Book, pentru History Channel, spunea ca, la nivel cultural, OZN-urile au fost întotdeauna un subiect suculent, dar acum se pare ca se manifesta o schimbare pozitiva în modul în care ele sunt vazute si de persoanele din afara comunitatii OZN. „Cred ca pentru prima data, asistam la un fel de constientizare a ceea ce se întampla”, a declarat O’Leary pentru Popular Mechanics. „Cred ca oamenii înteleg cu siguranta asta. Suta la suta. Exista ceva care zboara pe cerul nostru si nu întelegem ce este.”
Desi închiderea Blue Book a fost destinata sa fie cuiul în sicriul fenomenului OZN, planul nu a functionat în modul în care a sperat US Air Force. „Cred ca trebuie sa ne întoarcem si sa ne uitam la începuturi pentru a întelege cum si de ce pare sa existe atat de mult secret, negare, confidentialitate, clasificare si tot felul de chestii în jurul acestei probleme si cum au fost determinate acele decizii” – spune O’Leary – „Acest lucru va va face sa întelegeti ca, în secret, guvernul american vrea sa studieze fenomenul si îl ia foarte în serios.”
Cu toate greselile din jurul sau, dupa 50 de ani, Proiectul Blue Book ne reaminteste constant ca, cel putin pentru o perioada, guvernul a luat OZN-urile în serios, spune O’Connell. „Si daca este bine ca guvernul sa fie interesat de fenomen, atunci ar trebui sa fie bine ca si cetateanul mediu sa fie interesat.”
„Si”, continua O’Connell, „cred ca exista si un sentiment persistent printre multi pasionati de OZN, ca am fi putut sa procedam mai bine decat a facut US Air Force. Deci, pentru multi, Blue Book reprezinta, într-un fel, un mare succes, dar si o mare oportunitate ratata.”
DAN D. FARCAS
Comentarii