In episoadele trecute am relatat cazul lui DB, care nu doar ca a avut, in Maramures, repetate intalniri cu „fata padurii” si „copiii ei”, dar leaga aceste intalniri si de o rapire OZN. La intalnirea din 1998, el trecuse printr-o poiana unde era atat de fierbinte incat i s-au ars parul si mustatile. Azi DB presupune ca in acel loc aterizase atunci o nava nepamanteana. El mai crede ca, prin 2008 sau 2009, poiana fusese vizitata din nou. Dar daca in urma cu zece ani vegetatia era pitica, acum copacii aveau vreo zece metri, si dintre ei vreo 20-30 erau retezati la jumatatea lor, ca printr-o izbire razanta, unidirectionala. Si erau si uscati, intr-un mod destul de ciudat, ca si cand ar fi fost afectati de o radiatie puternica. Daca era, sa spunem, doar efectul furtunii, trunchiurile ar fi fost retezate altfel, si nu de la mijloc, si macar unii copaci ar fi continuat sa traiasca.
Acum, in 2014, anumite semne aratau de parca acea „nava” ar mai fi venit acolo inca o data, relativ recent. Deci DB se intreba: care ar putea fi cauza? ce anume determina astfel de vizite repetate? de ce acel ceva incearca sa aterizeze mereu in acelasi loc? ce ii intereseaza? Una dintre ipotezele pe care le-a avansat era ca poate au pierdut ceva acolo.
El presupunea ca puteau fi resturile unui accident. Cam pe cand avea vreo zece ani, gasise in iarba, dincolo de livada lui Dumetru, „o conglomeratie de tuburi patrate, in jur de 100”, alcatuind un fel de cub spart intr-un colt. S-a uitat prin tuburi dar nu a vazut nimic. Spune ca a incercat sa le spele, dar apa pe care a turnat-o in ele a inghetat bocna. Nu putea nici sa mai apuce cubul ca ii degerau degetele. L-a lasat deci acolo si a plecat. Azi e convins ca obiectul nu era produsul unei tehnologii pamantene si ca intre timp „a fost recuperat”. Tinea minte astfel ca „mai tarziu, a intalnit un grupuscul ciudat… doi baieti din aceia”, care carau un fel de sacosa prin care se contura forma acelui cub cu gaurile patrate. I-a pierdut din vedere chiar in zona acelor copaci retezati… El se intreba acum de unde putea sa provina acel „radiator puternic”? „Cum a ajuns acolo? Cum s-a spart? De unde a cazut?” DB crede ca ar trebui ca cineva sa vina aici cu un detector de metale. Daca a fost un accident, probabil s-ar putea gasi si alte fragmente. Altfel de ce s-ar tot intoarce vizitatorii in locul acela?
Intamplarile stranii nu s-au limitat la cele de mai sus. Intr-o noapte din 2003, pe la ora 23, DB a iesit in fata casei sale din cartierul Camara „sa se uite la stele” asa cum obisnuia, intrucat „simtea o chemare a cerului”. Era o noapte fara luna. Dintr-o data a vazut, trecand pe strada, o femeie inalta de vreo trei metri… Aprecierea a facut-o tinand cont ca ajungea cu capul pana la inaltimea unui balcon. El s-a lipit de peretele lateral al casei. Ea a trecut, l-a privit, a ras, dar acum rasul ei era ca rasul oamenilor. Apoi s-a dus mai departe. El a iesit s-o vada din spate, dar ea nu mai era nicaieri; disparuse intr-un mod inexplicabil. Doar in aer se simtea „mirosul acela ca de scurtcircuit electric”.
Pe Tisa in jos…
A doua zi, a venit un frate de-al lui si i-a povestit ca aseara, pe la ora 11, era in strada la Craciunesti. Si a vazut un cerc de lumini ciudate care s-a dus catre Tisa in jos si a luat-o spre Sighet, cam pe la Camara; parca s-a oprit si apoi a disparut. Atunci si DB i-a spus ce vazuse, „dar el nu m-a prea crezut”.
Asa cum imi scria DB, in 14 ianuarie 2004, a avut un vis ciudat. „Se facea ca eram la fan la Horavita si m-am intalnit din nou cu copiii aceia frumosi si cu femeia aceea care semana cu o zana”. Acela a fost momentul in care si-a amintit tot ce i-au spus copiii pe cand era de sase ani: „si-acuma du-te, du-te pe carare / ne-om intalni cand vei fi mare / si in vis de noi ti-i aminti / la mijlocul vietii cand vei fi / si in acel an / sa te intorci cu Flavian / si-n anu-acela se va fi-ntamplat / ca locu-acela se va fi uscat”.
Dupa ce s-a trezit, s-a dus la locul intalnirii din copilarie. Acolo totul era taiat si curatat. Iar DB se intreba daca nu cumva era din vina lui, ca a fost nepasator sau neputincios. Poate ca menirea lui fusese sa poarte de grija acelui loc. Dar mai ales se intreba: „de unde stiau ei atunci ca pe baiatul meu il va chema Flavian?”…
Dupa 2005, DB spune ca „am mai vazut cateva zeci de fenomene OZN si nu am fost singur; de multe ori am chemat-o pe nevasta mea… Si noaptea ma scol brusc si daca ies afara vad lumini ciudate.” Sotia sa prefera sa le spuna totusi „meteoriti”. Chiar daca a fost o lumina constanta, de marimea unei mingi de tenis, care s-a mentinut mai mult timp pe cer, sau doua lumini – una multicolora, iar cealalta alba – care au venit dinspre Sighet si s-au oprit undeva deasupra Craciunestiului, apoi s-au intors, ea spune ca erau meteoriti. Alta data sotia lui a vazut o lumina ciudata care emitea diferite nuante si forme si a spus ca pare a fi un inger… Dar in niciun caz un OZN. Au mai fost si alte intamplari. Prin 2012 el a vazut chiar o farfurie zburatoare; atunci era cu mama lui care poate depune si ea marturie.
Credinta in „fata padurii”, cu infatisari si atribute variate, este foarte raspandita in zona si chiar in tarile vecine, cel putin pana in Slovacia. Relativ multe persoane spun, si in zilele noastre, ca au intalnit-o, cantand, dansand, ingrijindu-si parul, adunand flori, singura sau insotita. Uneori poate deveni rea, deci oamenii se feresc de ea. DB a crescut in aceasta ambianta in care mitul este inca trait, deci nu e socotit doar o piesa folclorica.
Fata care iti ia mintile
Dupa intalnirile sale, el a vorbit mult, mai ales cu oamenii mai batrani, despre „fata padurii”. Si altii i-au spus ca e frumoasa, ca umbla noaptea, iar daca vine cu surorile ei, se opreste la izvoarele reci sa se scalde si din alb cum ii e parul, se face negru si stralucitor. Si daca te prinde, nu te mai lasa cu mintea intreaga.
O ruda a sotiei lui DB povestea, prin 2004, ca a vazut-o odata. El venise la fantana, era tarziu, dupa ora doua noaptea; era luna plina; a vazut-o din creasta dealului; era foarte inalta, se scalda in parau, arunca apa in sus cu mainile si probabil ca nu l-a auzit. Avea parul negru si lung pana la pamant; era un par foarte bogat, ca lana oilor. El era cam la zece metri si avea si un caine cu el, dar cainele a amutit. Atunci s-a retras tiptil, de-a-ndaratelea, pana s-a ascuns dupa coama dealului; „caci nu e bine daca vezi asa ceva sa te intorci cu spatele”. Parca a auzit-o si cantand; atat de frumos de-ti lua mintile. A fugit apoi si s-a ascuns in coliba, unde mai erau doi cu el. Abia dimineata le-a spus si lor patania sa. Chiar la ei in sat, se mai spunea despre un baiat ca s-a intalnit cu fata padurii si „a devenit bleg”. Si un prieten al lui DB, monah, i-a povestit cateva intamplari despre „fata padurii” si cum ii poarta ea pe cei ce au intalnit-o, peste dealuri, pana se trezeste ca nu mai stie unde se afla.
DB comenta acum: „Mitul acesta, despre fata padurii – ca e un mit pana la urma – nu este numai la noi in sat. El este peste tot, peste tot; in toate arealele geografice exista ceva asemanator… S-a facut o similitudine chiar cu Gaia, zeita pamantului. La noi ea e cunoscuta in felul acesta, dar si in povestile cu iele. De cele mai multe ori canta de te innebuneste. Putem face o analogie cu Odiseea lui Homer unde sirenele cantau si Ulise a astupat urechile tovarasilor sai cu ceara ca sa nu o ia razna. In folclorul nostru avem si jocul ielelor. Ele veneau, cantau, jucau si dansau chiar pe apa. Exista si elemente legate de consumarea unei hrane, a unei bauturi. In Biblie avem fructul intelepciunii”…
Un cioban din zona povestea si el ca se spunea ca „fata padurii” avea o voce foarte frumoasa dar daca un om ii vorbea, putea sa ramana fara grai. Se mai spunea ca, mai demult, au fost si oameni rapiti de ele. Erau disparuti doua-trei zile dupa care erau adusi inapoi. Si parca isi pierdeau mintile. Dar dupa ce s-a zis ca nu e adevarat deoarece asa ceva e imposibil, nu s-a mai auzit nimic despre ele. Desi iata – spunea ciobanul – el insusi a fost la munte anul acesta si acolo, catre Viseu, auzea seara cantand ceva, dar era departe. Nu puteai sa mergi acolo. Avea o voce atat de subtire, o voce calma, blanda, linistitoare. Poate ea canta mai incet, dar cantecul ei se auzea foarte tare, asa, in ecou. „Astea nu-s mituri. Eu nu le consider mituri” a incheiat el.
DB este ferm convins ca toate intamplarile, cele prin care a trecut el si cele de care se povesteste, sunt manifestari ale unei civilizatii superioare noua „care exista paralel cu noi si despre care socot ca ne monitorizeaza, adica ne poarta de grija si nu prea ne lasa ca sa facem toate prostiile cate le-am putea face… Ei sunt chiar in mijlocul nostru si au astfel de veghetori…”. El considera ca fiintele cu care s-a confruntat sunt „acea rasa extraterestra” descrisa in literatura ufologica ca „inaltii blonzi”, despre care „se spune ca este rasa cea mai benefica”. Si VB, mama lui DB, e de parere ca „Eu m-am gandit ca fata aia, de buna seama, e de la extraterestri” odata ce si ea a vazut ca „a coborat din farfuria ceea”.
Dar pentru DB extraterestrii nu inseamna neaparat fiinte venite de pe o alta planeta ci poate dintr-o alta realitate. La intrebarea daca se considera norocos pentru ca a avut sansa sa soarba din acel fruct, el a raspuns ca „intr-un fel am fost norocos, intr-un fel nenorocos”. Pe de o parte, a cunoscut o lume cu totul deosebita de a noastra, o lume a plenitudinii desavarsite, a unor „fiinte care au atins fericirea”, pe de alta parte, l-a urmarit toata viata neimplinirea ca nu poate ramane cu ei. „M-as bucura sa primesc vizita lor dar si mai mult as vrea sa plec la ei in vizita, asa, pentru o mie de ani…”.
Raspunzand la o alta intrebare, el a subliniat ca nu-i place sa impartaseasca oricui intamplarile si gandurile legate de „fata padurii” si de OZN-uri. „Lucrurile acestea sunt aproape de domeniul paranoic, sa spunem drept, nu sunt de vorbit aceste lucruri…”
DAN D. FARCAS
Comentarii