O specie de molie australiana, o mare calatoare, migreaza spre zona sa de refugiu din sezonul estival utilizând nu numai o „busola magnetica”, ci si lumina emisa de stele.
La începutul verii din emisfera sudica, tinerele exemplare de Bogong (Agrotis infusa) sunt cuprinse de un elan irezistibil. Îsi parasesc teritoriul natal, situat în regiunile costiere, pentru a se îndrepta, noapte dupa noapte, spre Muntii Snowy, cunoscuti si sub denumirea de „Alpii australieni”.
În acel masiv muntos, tinerele molii australiene se adapostesc în pesteri pentru a se proteja de caldurile din sezonul estival. În toamna, ele se întorc în locurile în care s-au nascut, unde se reproduc si, în cele din urma, mor.
S-a descoperit, de curând, ca aceste nevertebrate pot utiliza variatiile câmpului magnetic terestru, ca pe o busola, pentru aceasta calatorie ce poate atinge pragul de 1.000 de kilometri. Acestei abilitati ar trebui sa i se adauge si capacitatea lor de a se ghida dupa stele, potrivit unui studiu realizat de neurobiologul David Dreyer si coordonat de profesorul de entomologie Eric Warrant, ambii de la Universitatea Lund din Suedia.
„Este prima nevertebrata cunoscuta care poate sa utilizeze stelele în acest scop”, a explicat profesorul Warrant. El reaminteste ca dintre nevertebrate, doar gândacul-de-balegar foloseste Luna si stelele ca pe niste indicii pentru a se orienta pe distante foarte scurte, dar niciodata pentru calatorii lungi, asa cum procedeaza câteva specii de pasari, oamenii si, probabil, focile.
Cercetatorii suedezi au plasat exemplare de Agrotis infusa în mici tarcuri echipate cu un tavan ce permitea proiectarea unor harti diverse ale cerului nocturn si le-au atasat de spate la un mic dispozitiv care le permitea sa zboare în orice directie, fara efort.
Acest tip de „simulator de zbor”, dupa cum l-a denumit David Dreyer, le-a permis celor doi cercetatori sa confirme faptul ca atunci când survolau cerul artificial, exemplarele de Bogong se bazau pe busola lor magnetica pentru a-si pastra directia migratiei.
Cercetatorii le-au privat apoi de acel ajutor, suprimând câmpul magnetic terestru în interiorul simulatorului. „Spre surpriza noastra, stelele s-au dovedit a fi suficiente pentru ca moliile sa aleaga directia potrivita în sezonul migratiei. Daca întorceam acel cer artificial la 180 de grade, insecta se reorienta si urma directia corecta”, a adaugat acelasi cercetator.
Demonstratia a fost consolidata de faptul ca zborul moliilor Bogong devenea haotic daca cercetatorii le prezentau o harta fantezista a cerului.
Direct spre Sud
Mica vietate poate citi harta cerului si o urmeaza în timpul noptii, când pozitia relativa a astrelor se misca odata cu rotatia Pamântului. Este posibil ca exemplarele de Bogong „sa se recalibreze cu ajutorul compasului lor magnetic” din timp în timp, a declarat David Dreyer, cu exceptia cazului în care utilizeaza „un sistem de compensare temporala”. Dupa modelul fluturelui-monarh, care este capabil sa tina cont de deplasarea Soarelui pe cer pentru a se orienta în timpul migratiei sale diurne.
Multe întrebari ramân însa fara raspuns, la fel si cea legata de tipul de lumina stelara pe care îl urmeaza moliile Bogong. Oamenii de stiinta înclina, fara sa ajunga la o concluzie ferma, spre lumina astrelor din Calea Lactee, dupa ce au studiat în vivo activitatea a 30 de neuroni implicati în vederea, coordonarea si navigatia acestor insecte.
Folosind un sistem de electrozi non-magnetici, a caror dezvoltare l-a „costat o avere”, dupa cum a declarat profesorul Warrant, a fost evidentiata o puternica activitate neuronala la vederea axului luminos al Caii Lactee, dar si la vederea Nebuloasei Carina.
În emisfera sudica, Calea Lactee are o intensitate luminoasa crescânda atunci când este privita de la Nord spre Sud, a remarcat expertul în entomologie: „aceasta intensitate si axul însusi ar putea aduce o informatie asupra directiei”.
Ultimul mister: cum poate sa stie mica molie ca trebuie sa se îndrepte direct spre Sud odata cu sosirea verii? Profesorul Warrant coordoneaza un studiu viitor despre acest subiect, care exclude „o semnatura genetica asociata cu punctul de plecare” al migratiei, informeaza AFP/ Agerpres.
El presupune existenta unui fenomen epigenetic, altfel spus o informatie transmisa „de la parinte la copil”, dar care nu este înscrisa în genom. „Pe masura ce se deplaseaza spre munti, ei întâlnesc probabil indicii privind apropierea acestora”, a spus cercetatorul.
El explica totodata ca a identificat „un compus odorant specific, care provine din pesteri” si care „pare sa serveasca drept far de navigatie la sfârsitul calatoriei”. Ar fi vorba despre un miros pe care mica molie l-ar recunoaste într-un mod înnascut.
NICUSOR DINCA
Comentarii