A câta generatie suntem noi?

          Pamântul – un Rai..

          Pamântul – un Rai… întrerupt!
          
          Indiferent care ne este alegerea, de tip darwinian sau creationist, imediat ce viata a aparut pe Pamânt, toata lumea este de acord ca, exceptând câteva incidente, ea s-a dezvoltat progresiv, ajungând de la organismele unicelulare, la om, cu inteligenta sa care cunoaste un atât de înalt nivel de dezvoltare. Nu si profesorul Sleep, a carui ipoteza sustine ca de fapt viata a fost… distrusa total, de mai multe ori, disparând si re-aparând dupa perioade de timp suficient de îndelungate pentru a permite refacerea conditiilor care sa-i faca posibila dezvoltarea. „Ceva” a alungat, de fiecare data, fiintele vii din Raiul pe care si-l gasisera – sau si-l creasera – pe planeta noastra. Existenta lor terestra a fost astfel un Rai întrerupt. Iar acest „ceva” care a produs atâtea tulburari si, mai mult ca sigur, atâtea suferinte, a fost de fiecare data…
          
          Asteroidul ucigas
          
          Un corp ceresc de 10 sau chiar 20 de ori mai înfricosator decât cel care se crede ca a dus la disparitia speciei dinozaurilor! În fond însa, de ce sa fi disparut complet viata? Profesorul Norman Sleep ne spune simplu: pentru ca „stim ca impactul unui mare asteroid are un efect de sterilizare totala sau partiala a planetei pe care cade”. Mai precis, tot cu vorbele profesorului Sleep, pentru ca lucrurile spuse sa aiba greutatea care li se cuvine, „un asteroid cu un diametru de câteva sute de kilometri va face sa fiarba cea mai mare parte din apa oceanelor, astfel încât tot ceea ce va mai supravietui vor fi organismele care traiesc la cele mai mari adâncimi sub scoarta si sunt adaptate la temperaturi ultraînalte.” Atmosfera, pe de alta parte, va fi plina de vapori de apa si de stânca vaporizata la temperaturi de peste 1000 de grade Celsius. O singura specie de organisme mai poate rezista în asemenea conditii: cele numite „termofile” – organismele care „se simt bine la caldura”, dar care se afla de fapt la adâncimi de aproximativ un kilometru sub Pamânt, unde temperatura va atinge „doar” 100 de grade Celsius! „Goldilocks Zone”, o numeste Norman Sleep – o zona suficient de adânca pentru ca organismele sa fie protejate de atmosfera arzatoare, dar nici atât de adânca pentru a cadea prada celeilalte catastrofe, cuptorul infernal pe care îl reprezinta caldura interna a zonelor centrale ale Pamântului. Si din aceasta zona provin, în cea mai mare parte, organismele din care s-au dezvoltat generatiile succesive de viata pe Terra!
          
          Dovada?
          
          De fiecare data când conditiile de viata au devenit din nou acceptabile, „supravietuitorii” au iesit din ascunzisurile lor si s-au raspândit din nou pe suprafata Terrei – pâna la urmatorul impact al unui asteroid! Si ciclul s-a repetat. Doar ca cele mai vechi forme de viata înregistrate pe Terra nu depasesc 3,8 miliarde de ani. Cum s-ar putea deci verifica direct ipoteza lui Sleep? Direct poate nu, dar indirect – aici exista chiar câteva „filiere” de-a lungul carora sa cautam probele. În primul rând, doua din cele trei mari categorii de fiinte care exista pe Pamânt, araheenii si bacteriile, au „debutat” tocmai cu asemenea organisme termofile, „proiectate” sa traiasca în medii extrem de fierbinti, ca cele care este de presupus ca au continuat sa existe timp de milioane de ani dupa impactul unui asteroid mare. Mai mult, numele multora dintre ele contin radacina „termo”: Termococus, Termotoga, Termoproteus etc., care pur si simplu „tânjesc” dupa temperaturi de peste 80 de grade Celsius si se simt foarte bine în conditii în care altele pur si simplu… ar fierbe! Despre cealalta categorie – organismele eucariote (care, spre deosebire de procariote, au celule cu nucleul diferentiat), organisme ce ne includ si pe noi, oamenii – este greu de precizat daca „radacinile” sunt tot termofile, daca „am avut un stramos termofil!”. Oricum, doua din trei familii de organisme ar putea foarte bine sa fie dintre cele care au supravietuit impactului unui asteroid.
          
          Ce ne spune geofizica?
          
          Evidenta geofizica, cealalta sursa de informatii utile pentru verificarea ipotezei lui Norman Sleep, ne atrage atentia ca numarul asteroizilor de mari dimensiuni care au lovit Pamântul în timpul scurs între socul desprinderii Lunii si aparitia primelor urme fosile de viata, este sub 20. Deci cade ipoteza, „în voga” pâna nu de mult conform careia un bombardament continuu cu asteroizi ar fi facut ca viata sa fie imposibila pe Pamânt. Câteva sute de milioane de ani sunt deci „la dispozitie” între fiecare impact de asteroid, deci timp suficient pentru ca structuri complexe, inclusiv cele vii, sa se dezvolte. Impactul urmator a actionat ca un fel de… factor de selectie, supravietuind doar organismele care au fost capabile sa-si gaseasca un tip oarecare de adapost. Cel mai la îndemâna se afla în însusi interiorul Terrei. Dar ce se întâmpla daca socul este atât de puternic si asteroidul atât de masiv încât efectele sale patrund la cele mai mari adâncimi si distrug literalmente orice forma de viata, indiferent de adâncimea la care s-a ascuns?!
          
          Ipoteza-surpriza
          
          Norman Sleep crede ca în acest caz au intrat în joc posibilitati de salvare… mai exotice. Pentru ca exista cel putin un alt loc unde viata sa fi putut continua nu doar sa existe, dar si sa evolueze pâna sa revina pe suprafata Terrei: planeta Marte! care, acum patru miliarde de ani, s-ar fi putut sa fi fost calda, plina de apa – o adevarata oaza, gazda buna pentru viata, asa cum este Pamântul de astazi. Si pe urma? Cum putea sa reziste un microorganism „calatoriei” de pe Marte pe Terra? Si anume dupa ce a mai trebuit sa reziste unui al doilea impact, care sa fi fost îndeajuns de puternic pentru a smulge o bucata de roca martiana, pentru a o „elibera” de forta de gravitatie a planetei si a-i imprima o energie suficienta calatoriei pâna la Pamânt, traversând un mediu cosmic mai vitreg decât cele mai rele conditii de pe Marte sau de pe Terra: vid total, temperaturi aproape de zero absolut, radiatii, ca sa nu mai vorbim de un „zbor interplanetar” care a durat probabil câteva mii de ani! Si, pentru a încheia, sa mai aiba si sansa de a scapa sa nu arda la intrarea în atmosfera terestra! Prof. Sleep nu se descurajeaza totusi: Marte este, în fond, o planeta de mici dimensiuni, cu o atmosfera destul de „subtire” si cu o forta de gravitatie redusa – socul initial al ejectarii de pe planeta nu este necesar sa fi fost unul mortal pentru un microb! Care, asa cum s-a verificat pe diversi meteoriti martieni, ar fi putut sa reziste, fara probleme, la o deplasare spatiala de câtiva ani, asa ca nu exista ratiuni serioase ca nu ar fi putut rezista chiar si câteva milenii…
          
          Întrebarea cruciala
          
          „Conditiile pentru microorganisme nu sunt bune, dar nu sunt nici rele”, spune Sleep. Este posibil ca viata pe Terra sa fi venit de pe alta planeta, dar, asa s-a întâmplat cu adevarat? O evidenta directa a existentei vietii pe alte corpuri ceresti nu avem înca – desi conditii pentru viata exista pe Marte sau pe Europa (una din lunile interioare ale lui Jupiter). Cum spune prof. Sleep, nici una din ele „nu este mai de nelocuit decât Antarctica!” Pâna când nu vom avea posibilitatea de a studia direct fragmente de planete sau de asteroizi, nu vom avea cum sa obtinem un raspuns final. Problema originii vietii este însa atât de fundamentala, încât, cum spune prof. Norman Sleep de la Universitatea Stanford, nu ne putem permite sa o trecem cu vederea.