Dante spunea ca iubirea misca Soarele si celelalte stele, idee pe care astazi o luam in sens aproape strict metaforic. Daca insa trecem dincolo de literatura, nu e greu sa remarcam ca supremul sentiment apare de fapt ca mecanismul central – ca sa vorbim in termeni tehnici – aflat la baza ordinii, a armoniei si a transformarilor perpetue din Univers. Poate fi acesta un tulburator argument pentru a reconsidera, fie si numai la nivel teoretic, legile cosmice, pe cele ale viului si, desigur, ale fiintei umane? Sa vedem ce spune faimosul neuropsihiatru si etolog Boris Cyrulnik de la Universitatea Toulon.
„Topirea” creierului
Exista in viata doua momente diferite când dragostea ne face inteligenti: când suntem bebelusi, inainte de a incepe sa vorbim, apoi la vârsta maturitatii sexuale. In prima etapa, daca nu suntem inconjurati cu afectivitate (cineva care sa ne atinga blând, sa ne vorbeasca, sa ne spele, sa ne hraneasca, sa ne mângâie), creierul ni se atrofiaza, iar dezvoltarea biologica si cea psihologica sunt stopate.
Tehnologiile moderne de neruo-imagerie permit chiar masurarea „topirii” cerebrale provocate de izolarea senzoriala si de carenta afectiva. Se produce o atrofiere a lobilor prefrontali, care astfel blocheaza, altereaza sau chiar suprima soclul neurologic ce permite in special anticiparea. O alta zona, numita sistem limbic – unde se afla suportul neuronal al memoriei si al emotiilor – se atrofiaza si ea.
In 1985, B. Cyrulnik a fost invitat in România, pentru a cunoaste copii abandonati de parinti si toti colegii ii spuneau ca era vorba despre encefalopatii si autism. Având o formatie etologica, stia totusi ca o alterare senzoriala putea provoca o atrofie la nivelul corespunzator din creier. Toate scanarile efectuate atunci in Franta au relevat atrofii frontale si limbice. Prin urmare, un copil cu carenta afectiva nu va putea nici sa anticipeze, nici sa-si utilizeze memoria, din moment ce baza neurologica nu e stimulata.
Copiii studiati de cercetator nu puteau alcatui fraze, nu puteau gândi, nu puteau nici macar sa-si reprezinte timpul, sa se localizeze in timp. Inaintea cuvântului, hrana afectiva constituie un stimulent cerebral al fundamentelor care permit reprezentarea timpului (adica expunerea notiunii respective), a matematicii, a geometriei s.a.m.d.
Eternitatea de lânga noi
Al doilea moment important ar fi cel al maturizarii sexuale. Atunci invatam sa iubim intr-o maniera noua, intensa, care se detaseaza de prima – cea fata de mama, de tata etc. Iubirea sexuala (nu vorbim doar despre relatia fizica in sine) ne obliga sa initiem aventura explorarii unei alte fiinte umane, sa asimilam inteligenta altei lumi, sa ne dezvoltam empatia.
Ce se petrece in plan biologic, când iubim? Subiectul – barbat sau femeie – nu se gândeste decât la Celalalt, in stare de veghe. Când doarme, fazele somnului paradoxal se lungesc cu 30%; sunt perioadele când procesele de memorie se incorporeaza cel mai bine. Astfel spus, pentru un indragostit, fundamentul biologic al memoriei creste cu 30%. Extinzând ideea, a te indragosti – de o femeie, de un barbat, de alta tara, de alta cultura, de o carte etc. – te provoaca la a explora.
Trebuie sa inveti acel nou domeniu, acea lume mentala a fiintei la care visezi. Biologic si psihologic, te pregatesti de cunoastere; proces stimulat de unele societati, dar descurajat de altele. Chiar si la vârste inaintate, dragostea ramâne un stimulent esential al creierului nostru si al lumii noastre psihologice intime. Iar stiinta afirma ca ar trebui sa traim cam pâna la 120 de ani!
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii