Captarea, stocarea si transportul prin gazoducte a dioxidului de carbon emis de marile unitati industriale spre situri in care urmeaza sa fie injectat in stare cvasi-lichida, in subsol, a devenit o problema mondiala acuta. Solutiile avansate de specialisti sunt realiste, dar nu lipsite de puncte nevralgice. Captarea si stocarea acestui gaz la scara mondiala ar trebui sa evite in urmatorii zeci de ani raspândirea unor cantitati uriase de dioxid de carbon in atmosfera si sa reduca astfel impactul asupra incalzirii climei si al acidificarii oceanelor. Utilizarea tehnologiilor la scara mare e o problema care vizeaza viitorul. Acum, doar patru mari proiecte finalizate exista in lume, in Norvegia, Algeria si SUA, instalatiile respective stocând fiecare peste 1 milion de tone de dioxid de carbon pe an.
Prea putin, dar astfel de instalatii cu capacitati sporite de captare, de stocare, de separare a dioxidului de carbon de alte gaze, vor invada in urmatorii zeci de ani Terra. Agentia Internationala de Energie preconizeaza realizarea pâna in 2050 a peste 3000 de instalatii in diferite tari ale lumii, care sa capteze 10 miliarde de tone de bioxid de carbon, costurile fiind de peste 1000 de miliarde de dolari. Exista ecologisti care considera aceste proiecte ambitioase ca fiind „ipocrite” intrucât favorizeaza mentinerea si cresterea consumurilor de energii fosile, dar demersurile lor sunt minimalizate. Pe de alta parte se considera ca e nevoie de constructia a aproximativ 1000 de astfel de instalatii pâna in 2015 pentru a se evita incalzirea climei.
SUA au prevazut o investitie de peste 2 miliarde de dolari pentru finalizarea instalatiilor care sa stocheze pâna in 2015, 1300 miliarde de tone de dioxid de carbon. O alta mare putere a lumii, China, si-a propus sa stocheze 1900 miliarde de tone pe an, dar dupa anul 2050. Intrebarea e daca exista suficiente capacitati de stocare (transportul este ieftin ca si injectarea gazului in subsol). O parte din cheltuieli vor fi suportate de sectorul industrial responsabil de emisiile masive ale gazului (cheltuieli legate de captare, stocare, de evaluarea mediului in care vor fi depozitate gazele, de instalarea de seismografe pentru detectarea seismelor, de captatori care sa faca diverse masuratori ale apei din subsol etc.). Rezultatul scontat: reducerea cu 50% a emisiilor de bioxid de carbon.
Securitate infailibila?
Nicidecum. Gazele injectate in subsol pot iesi la suprafata, dar riscul e minim. Accidente de acest gen au avut loc in Camerun, de pilda, in cazul surselor naturale de CO2, emisiile de pe fundul lacului Nyos ucigând peste 1000 de persoane in 1986. (Un continut de 5% de CO2 din aer are efecte letale.) Structurile subsolurilor din siturile de stocare vizate sunt din gresie, carbonati, piatra ponce poroasa, umpluta cu apa si nicidecum structuri stâncoase. Sau straturi geologice saline si acvifere. Deasupra acestor straturi geologice trebuie sa existe un strat gros de argila impermeabila. Pentru a preintâmpina deformarea acestui strat vor fi amplasate in subsol captatori de presiune si de seismicitate care sa sesizeze orice fisura.
Lucrurile se pot insa complica. Gazul dizolvat in apa o acidifica, aceasta devenind reactiva, atacând rocile si argila in timp. In aceste conditii timpul de stocare devine limitat. Pe de alta parte, injectarea poate elibera impuritati, precum metalele grele din roci, afectând sanatatea mediului terestru. O alta problema, deloc neglijabila se refera la reactiile opiniei publice. In Franta, de pilda, prezentarea „moderata” a proiectelor a atras adeziunea unui procent de 57% din populatia chestionata. Dupa ce au fost prezentate riscurile, procentul a scazut la 37%. Unele tari, precum Germania, Tarile de Jos au renuntat partial la astfel de proiecte, altele sunt in curs de reevaluare (opozitiile pot fi globale sau locale). Se poate ajunge insa la compromisuri, optân-du-se pentru zone defavorizate fara sa se neglijeze compensatiile pentru populatiile respective.
DORIN MARAN
Comentarii