Misterioasele voci din abisuri

          Lumea tacerii. Astfel sunt numite, metaforic, adâncimile marilor si ale oceanelor terestre.

          Lumea tacerii. Astfel sunt numite, metaforic, adâncimile marilor si ale oceanelor terestre. Pentru ca în abisurile subacvatice vânturile nu bat, pestii si algele nu-si vorbesc, nemaiamintind ca omul nu a pus stapânire si pe aceste zone, asa încât sa le cutreiere cu tot felul de masini zgomotoase. Aceasta ar fi, de fapt, imaginea sonora perceputa în mod obisnuit. Totusi, cercetatorii sustin ca sub nivelul marii exista un adevarat univers al zgomotelor blânde si tainice, la fel de fascinant si de spectaculos, ca si unduirile anemonelor de mare ori baletul lenes al meduzelor.
          
          Sa auzi cu privirea…
          
          Un mare laborator de ascultare a „vocilor” tainice se afla în inima Pacificului, pe Insula Tahiti (Polinezia franceza), aproape de localitatea Papeete, el apartinând de Comisariatul pentru Energie Atomica (CEA). Aici se detecteaza eventualele explozii atomice declansate oriunde pe glob, dar mai ales se asculta oceanele si scoarta terestra. Zgomotele sunt de fapt vazute, si nu auzite, deoarece ele se situeaza în general sub pragul de 20 Hertzi, adica sub limita de perceptibilitate a urechii umane. Asadar, semnalele respective se afiseaza în timp real, sub forma unor hasuri, pe ecranul unui computer. Ele traduc vibratiile inregistrate si transmise la distanta de un seismograf situat pe malul marii. Daca provin din mediul oceanic, calatoresc sub apa, ca unde acustice, uneori pe distante de mii de kilometri. Odata ajunse la o insula precum Tahiti, undele se propaga în subsol si seismografele le intercepteaza.
          
          „Soapte” din departare
          
          Din momentul când un sunet se înfatiseaza pe ecran, prioritatea zero este localizarea originii sale. La Papeete, s-au înregistrat la un moment dat sunete bizare, dintre care unul a durat nu mai putin de trei ore – fenomen rarisim. I-au urmat 13 sunete pure, diferite ca forma, durata si frecventa, dar cu certitudine legate între ele. Informatiile de la baza, corelate cu cele preluate de la alte cinci seismografe, au evaluat viteza (1.500 m/s) si în cele din urma s-a stabilit ca sursa se afla intr-o anumita regiune a Antarcticii; adica, la peste 6.000 km departare de Tahiti! Dar ce anume le generase? S-au trecut în revista variantele cunoscute deja. Sursa animala era exclusa, „cântecul balenelor” având frecvente de peste 16 Hz, pe când frecventele înregistrate se concentrau între 2 si 10 Hz. Ipoteza exploziilor militare – nucleare sau de alt tip – a cazut si ea.
          
          Concertul aisbergurilor
          
          Oceanele intra în rezonanta, mult mai frecvent, cu sunetele naturale, decât cu cele artificiale, vulcanii si seismele constituind cele mai redutabile piste în acest sens. Numai ca în cazul nostru, vulcanul Erebus era foarte „cuminte”, asa ca ultima ipoteza plauzibila s-a legat de calota glaciara, iar fotografiile din satelit au relevat un nou spectacol fascinant oferit de natura. Cel mai mare aisberg cunoscut vreodata, desprins din trupul continentului rece, intrase în coliziune cu un alt gigant de gheata, 1.000 de miliarde de tone „înfruntându-se” pe imensitatea acvatica, lipsite de martori. Misterul straniului concert venit din adâncuri a fost astfel elucidat, într-un mod insolit. Dar permanent, serviciile speciale ale CEA repereaza alte noi si bizare „voci” din abisul oceanelor. Altfel spus, oceanele vorbesc, iar oamenii de stiinta le decripteaza mesajele.