Hidrogenul, cel mai simplu si mai raspandit element chimic de pe Pamant si din Univers, ar merita o oda. Si asta, deoarece el nu este doar „combustibilul” care tine stelele în viata, ci si cel care face posibila prezenta apei în marile si oceanele noastre. Un material publicat recent pe situl Live Science, preluat de Agerpres, noteaza raspunsul savantilor în cazul unei întrebari capitale, care nu le da pace.
La întrebarea „cum se explica abundenta covarsitoare a hidrogenului în Univers, în raport cu celelalte elemente chimice”, raspunsul, desi suntem în cadrul unor speculatii stiintifice, nedemonstrabile fizic, ar fi „trebuie sa ne întoarcem pana la Big Bang”, actul exploziv de nastere a Universului, cel putin în viziunea profesoarei de chimie la Universitatea Statului Oregon May Nyman. Sa oferi o explicatie a unui fenomen necunoscut prin raportarea la un fenomen, Big Bang (!?!), asupra caruia, dincolo de o simpla teorie, nu este întrunita nici macar majoritatea savantilor, nu pare ceva serios.
Hidrogenul este peste tot
Cu toate acestea, argumentatia specialistei amintite merge înainte: „Big Bang-ul a generat germenii tuturor elementelor chimice din Tabloul periodic, elementele constituente ale Universului. Fiecare element dispune de un numar unic de particule subatomice: protoni (particulele de sarcina pozitiva), neutroni (neutri) si electroni (sarcina negativa). Hidrogenul este format dintr-un proton si un electron (este singurul element chimic cunoscut care nu are niciun neutron) si este cel mai simplu element din Univers, fapt care îi explica abundenta”, sustine Nyman.
Si mai departe: „Aglomerarile mari de atomi de hidrogen din norii cosmici pot duce, în anumite circumstante de presiune si temperatura, la aprinderea stelelor. Hidrogenul din stele fuzioneaza generand heliu, cel de-al doilea cel mai raspandit element din Univers. Heliul are doi protoni, doi neutroni si doi electroni. Împreuna, hidrogenul si heliul reprezinta nu mai putin de 99,9% din materia cunoscuta din Univers. Chiar si asa, hidrogenul este de aproximativ 10 ori mai abundent decat heliul. Oxigenul, aflat pe locul trei ca abundenta în Univers, este de aproape 1.000 de ori mai rar decat hidrogenul.
Acestea sunt constatari probabil corecte, dar care este cauza acestei prezente, „întamplari” inexplicabile prin care din Big Bang a rezultat o asemenea schema? Nu se stie: chiar din punct de vedere chimic, dupa cum observa May Nyman, „cu cat un element are numarul atomic mai mare, cu atat este mai rar”.
Daca în privinta Universului explicatia nu pare convingatoare, decat ca teorie, în privinta Pamantului putem nota o exceptie. Si asta deoarece, raportat la compozitia si abundenta elementelor în Univers, oxigenul, si nu hidrogenul este cel mai abundent element dupa greutate din crusta terestra, urmat de siliciu, aluminiu si fier. Chiar si în corpul uman predomina oxigenul, urmat de carbon si de hidrogen, desi hidrogenul este extrem de important, deoarece legaturile de hidrogen confera moleculelor de ADN forma caracteristica de elice dubla si acest element are un rol fundamental în mentinerea unui nivel optim al pH-ului (nivel de aciditate) în organism.
„Daca interiorul stomacului (spre exemplu) devine un mediu prea bazic, hidrogenul este eliberat din compusii chimici în care este inclus, crescand nivelul aciditatii. Daca este prea acid, hidrogenul se va lega de alte elemente”, explica May Nyman. Pe langa faptul ca hidrogenul este benefic pe Pamant, el poate fi si periculos, deoarece interactiunea hidrogenului gazos cu oxigenul poate duce, cum a fost în cazul tragediei din 1937 a dirijabilului Hindenburg, la incendiu. Ca sa nu mai vorbim de o alta creatie a omului, bombele cu hidrogen, care au un potential distructiv incredibil de mare, chiar daca nu genereaza radioactivitate ca în cazul celor nucleare.
Se stie ca, în cazul unui naufragiu, supravietuitorii nu trebuie sa bea apa de mare, deoarece faptul ca este sarata accelereaza deshidratarea. De mai multe decenii cercetatorii cauta o solutie de a transforma apa de mare în apa dulce, iar unele experimente, însa la scara mica, au fost reusite. Dar ceva revolutionar, simplu si „natural”, care ar putea aduce sperante sutelor de milioane de oameni care nu au acces la apa dulce, nu se descoperise pana acum.
Cum devine apa de mare apa potabila?
Asta pana de curand, cand o echipa de oameni de oameni de stiinta din Marea Britanie, de la Universitatea din Manchester, a anuntat ca procesul de desalinizare poate fi realizat cu ajutorul grafenului. Datorita acestui material-minune, anunta agentia Xinhua, preluata de Agerpres, cercetatorii au reusit sa construiasca membrane capabile sa retina sarea din apa de mare pentru a o transforma în apa dulce, potabila.
Conform Organizatiei Natiunilor Unite (ONU), pana în anul 2025 14% din populatia lumii va fi afectata de lipsa apei, iar aceasta tehnologie revolutionara poate filtra apa din lumea întreaga. „Se spera ca sisteme la scara mai mica, pe baza de membrane din oxid de grafen, sa poata fi construite oriunde, fapt ce va permite ca aceasta tehnologie sa devina accesibila tarilor care nu detin infrastructura financiara pentru a finanta instalatii de desalinizare mari”, declara reprezentantul Universitatii din Manchester. Descoperirea a fost publicata în revista Nature Nanotechnology si din studiu reiese ca membranele din oxid de grafen realizate la Institutul Natio-nal pentru Grafen din Manchester si-au demonstrat deja potentialul în filtrarea nanoparticulelor, a moleculelor organice si chiar a particulelor mari de sare. Însa, pana de curand, ele nu au putut fi utilizate în cadrul tehnologiilor de desanilizare pentru „separarea” sarii obisnuite, deoarece pentru acest lucru era nevoie de site de dimensiuni mai mici.
Un studiu realizat anterior de aceeasi universitate a demonstrat ca membranele din oxid de grafen se umfla în momentul în care sunt scufundate în apa, iar particulele mai mici de sare curg prin ele împreuna cu apa, numai ionii sau moleculele mai mari fiind blocate. Tehnologia a fost între timp îmbunatatita, fiind identificata „o strategie prin care se poate evita umflarea membranelor atunci cand acestea sunt expuse la apa. Marimea porilor din fiecare membrana poate fi controlata cu rigurozitate, ceea ce contribuie la filtrarea sarii obisnuite si la obtinerea apei potabile”.
Profesorul Rahul Nair, de la Universitatea din Manchester, a sustinut la randul sau ca „realizarea de membrane de dimensiuni scalabile, cu o marime uniforma a porilor pana la o scara atomica, reprezinta un pas înainte important, acest lucru oferind noi posibilitati pentru îmbunatatirea eficientei tehnologiei de desalinizare”.
GEORGE CUSNARENCU
Comentarii