GIGI LAZAR sau Duminica reporterului distrat

           Lucru curios, scriu aceste rânduri despre cartea lui Gigi Lazar, chiar în ziua de duminica, zi în care trebuie sa te odihnesti, dupa atâtea zile în care ai adaugat câte o za la colierul înzorzonat al nimicurilor. E duminica si am în fata cartea fostului meu coleg de facultate, am în fata zilele acelea minunate când, mai tânar fiind decât mine cu câtiva ani, Gigi Lazar ne întrecea pe toti la pofta de viata.

           Lucru curios, scriu aceste rânduri despre cartea lui Gigi Lazar, chiar în ziua de duminica, zi în care trebuie sa te odihnesti, dupa atâtea zile în care ai adaugat câte o za la colierul înzorzonat al nimicurilor. E duminica si am în fata cartea fostului meu coleg de facultate, am în fata zilele acelea minunate când, mai tânar fiind decât mine cu câtiva ani, Gigi Lazar ne întrecea pe toti la pofta de viata. Poate eram putin blazati, poate eram cam mult îndragostiti de literatura si era nevoie de cel cu care vreo doi ani am fost prieten. Ceva din fiinta lui traieste în memoria mea afectiva si chiar într-o povestire scrisa dupa cutremurul din 1977. A terminat filologia în 1980 si câtiva ani a fost navetist. Bucuresteanul Gigi Lazar lua drumul comunei Ulmeni din judetul Calarasi pentru a duce si acolo lumina stralucitoare a poeziilor lui Eminescu în lipsa curentului electric. Si totusi, firea lui vesela, poate era zbaterea lui permanenta pentru a nu se sufoca în cenusiul acelor zile, l-a ajutat sa treaca si peste statutul de profesor navetist. Culmea, a fost profesor pâna în 1988 când, abandonând disperat aceasta altminteri frumoasa profesiune de dascal, s-a aruncat în bratele unei sordide meserii: sofer de ITB. Spun sordide pentru ca trebuie sa va amintiti autobuzele din 1988 ca sa va puteti imagina gestul lui Gigi Lazar. Supravietuia poate fara nici o speranta. Cu singura speranta care îi era cuibarita în suflet: copiii, Alexandru si Bogdan, sotia, Roxana si la urma literatura. Scria poezii pe care nu le-a publicat niciodata, ele vad lumina tiparului pentru prima oara în volumul Duminica reporterului distrat. Mi-l închipui de multe ori rasucind volanul autobuzului ITB între doua statii în care oamenii atârna pe scari si se strivesc înauntru, în timp ce în urechea lui rasuna melodia „Le Soleil” sau un fascicul din Bacovia sau propriul vers Pâna la urma o sa vina primavara / pantofi, ghiocei, blugi de opt sute de lei / tigari bune si chinezesti. Poate ca speranta lui a tresarit în mai 1990, când Gigi Lazar, liber si încrezator în steaua lui si mereu cu voia buna pe chipul brazdat de o cuta, s-a dus sa dea concurs la ziarul Adevarul care avea nevoie de reporteri. A reusit. Si desi studiase la facultate o limba moarta, latina, aici „la ziar” avea sa descopere cele mai vii aspecte ale vietii cotidiene: cozile la oficiile de pensii, apa fierbinte care vine pe teava de apa rece, potopul preturilor, lumea manglitorilor din Crângasi si atâtea altele. A scris despre toate cu aceeasi sinceritate si încredere în oameni si în munca lui cu care scria literatura. Era un reporter distrat, sau mai bine zis, cu capul în nori. El se deosebea aproape în întregime de colegii lui de ieri si de azi din presa româneasca, de cei care alearga ahtiati si buimaci dupa stirea-bomba, dupa „scoop”, dupa exclusivitate, fara sa mai vada nimic în jur. El era un reporter visator, atent sa nu calce pe stratul de flori. Si peste cât de grea era viata el arunca un zâmbet. Acesta a fost Gigi Lazar, prietenul meu din facultate. Care grabit si distrat, cu capul în nori, ne-a parasit în 1995, la exact 40 de ani. Stia, însa, din 1978, un lucru clar: Din pacate, si trebuie sa v-o spun, / de cele mai multe ori, / nemurirea ne costa viata.