Misterul „satelor fantoma”

          Strãvechi focar de civilizatie, nucleu al regatului Seleucid, Siria s-a dezvoltat în strânsã legãturã cu civilizatia mesopotamianã si cea egipteanã. Provincie romanã, apoi bizantinã, cuceritã de arabi, centru al lumii arabe prin stabilirea orasului Damasc drept capitalã a Califatului Omeiad, stãpânitã o vreme de mamelucii egipteni si apoi provincie a Imperiului Otoman, ocupatã de trupe britanice si franceze în timpul celui de-al doilea rãzboi mondial, este astãzi un stat care pãstreazã încã vii urmele unui trecut care cunoaste alternativ perioade de mare strãlucire si altele de durere.

          Strãvechi focar de civilizatie, nucleu al regatului Seleucid, Siria s-a dezvoltat în strânsã legãturã cu civilizatia mesopotamianã si cea egipteanã. Provincie romanã, apoi bizantinã, cuceritã de arabi, centru al lumii arabe prin stabilirea orasului Damasc drept capitalã a Califatului Omeiad, stãpânitã o vreme de mamelucii egipteni si apoi provincie a Imperiului Otoman, ocupatã de trupe britanice si franceze în timpul celui de-al doilea rãzboi mondial, este astãzi un stat care pãstreazã încã vii urmele unui trecut care cunoaste alternativ perioade de mare strãlucire si altele de durere.
           Þinuturile strãbãtute de amoriti, de cananieni, de babilonieni si caldeeni, de arameici, de persi, de egipteni, de hititi, de selencizi si de multi, multi altii ascund încã o multime de taine nedezlegate. Una dintre acestea este, fãrã îndoialã, cea a satelor pãrãsite, a „satelor fantomã” cum le numesc locuitorii si cercetãtorii istorici.
           Mai putin cunoscute decât cele din Vestul Îndepãrtat, acestea sunt mult mai vechi si mai numeroase – în jur de 700. În nordul tãrii, o mare parte din ele se aflã într-o excelentã stare de conservare, dupã cum observã George Tate, director adjunct la Departamentul de stiinte ale omului si societãtii. Aceste sate au fost fondate între secolele II î.Ch. si I d.Ch., cu toate cã cea mai mare parte dintre ruine, incluzându-le si pe cele ale unor biserici apartin secolelor IV-VI d.Ch. În epoca respectivã Siria de Nord era centrul uneia dintre cele mai urbanizate regiuni din lume. Alãturi de case, s-au gãsit, de asemenea, vestigiile unor hanuri, terme, saune, ca si un andron – o constructie publicã în care se întâlneau notabilii localitãtii. De fapt aici pot fi întâlnite ruinele a tot ceea ce constituia viata unei comunitãti cu 1500 de ani în urmã.
           Dupã cât s-a putut constata parterele clãdirilor erau folosite pentru uz casnic servind de multe ori drept staule pentru animale. Locuintele propriu-zise se aflau sus si, pentru cã aceste case erau destul de scumpe, se poate spune cã sãtenii aveau un nivel de trai suficient de ridicat. Oameni muncitori si întreprinzãtori, ei mergeau în orase unde vindeau produsele muncii lor: untdelemn de mãsline, vin, vite, realizând profituri substantiale. Existã texte strãvechi care traseazã imaginea acestor sate prospere, fremãtând de activitate. Toatã aceastã activitate febrilã a fost întreruptã spre anii 250 datoritã unei înfricosãtoare epidemii de ciumã, cunoscutã sub numele de „Febra Sfântului Ciprian”. Spre anii 335 populatia a început din nou sã creascã, dublându-se în jurul anilor 550, pentru ca sã înceapã din nou sã se diminueze.
           Satele au cunoscut, ca întreaga tarã, perioade de înflorire si de crizã. La toate necazurile locuitorilor s-au adãugat cutremurele devastatoare din secolul al VI-lea, incursiunile persane din secolele al VII-lea si al VIII-lea, invazia arabã. Epidemiile, perioadele de foamete, care au urmat unor secete, au dus la pãrãsirea acestor asezãri. La începutul secolului al X-lea, întregul ansamblu de constructii era absolut gol. În jurul acestor sate pluteste încã misterul. Ce i-a fãcut pe locuitori sã plece pentru a nu mai reveni niciodatã, de ce, de secole, nu s-a mai gãsit nimeni care sã caute adãpost lângã aceste ziduri impunãtoare si, mai ales, de ce s-au ridicat alte locuinte la numai câtiva kilometri de aceste sate uitate?