Tendinta patologica de a minti poarta un nume simplu: mitomanie. Acest comportament se manifesta fie prin denaturarea adevarului, fie prin nascocirea unor întamplari iesite din comun de catre o persoana. Mitomanul nu constientizeaza ceea ce face, el crede în ceea ce spune, neavand intentia de a-i însela pe cei din jur. Mincinosul, în schimb, minte intentionat, deliberat cu scopul de a-i însela pe altii. Asadar, diferenta dintre mincinos si mitoman este foarte mare.
Incapabili de-a înfrunta realitatea
În anul 1905, psihiatrul Ferdinand Dupré a creat termenul de „mitomanie”. Dupa studierea unei cazuistici voluminoase, el a propus patru tipuri de mitomani: vanitosul (cel care se lauda); nomadul (cel care fuge mereu de realitate); rautaciosul (cel care încearca sa depaseasca unele complexe de inferioritate) si perversul (cel ce inventeaza povesti pentru a escroca). Studierea de catre psihologi, mai ales, a fenomenului în cauza, a reusit sa demonstreze ca mitomania poate fi determinata de un defect neurologic, mai exact spus, ar fi o usoara afectare a lobilor frontali ai creierului care ar avea rol de „cenzor” a ceea ce spunem.
Majoritatea mitomanilor, sustin specialistii, sunt incapabili de-a înfrunta realitatea si atunci, recurg la minciuna, considerand-o un mijloc sigur de aparare împotriva unei lumi pe care o percep ca fiindu-le ostila si pentru care nu gasesc mijloace optime de acomodare. Mitomania este, asadar, o afectiune, care, în unele cazuri poate fi semnul unei boli de natura psihiatrica sau nevrotica. Mitomanul minte de dragul de a minti. El crede în minciunile spuse si din acest motiv este greu sa ai o atitudine corectiva fata de un astfel de personaj. Aceasta trebuie stabilita în functie de gradul de luciditate al persoanei în cauza.
„Minciuna alba” si cea „conventionala”
Aparitia si manifestarea mitomaniei sunt strans legate de afectivitate. Mitomanul minte pentru a se simti bine si, într-un fel, aparat. Prin inventarea unor minciuni el reuseste sa îsi gaseasca satisfactia afectiva pe care viata de zi cu zi nu i-o ofera. „Povestile” imaginare, al carui erou, de obicei, este chiar el, îi aduc o anume multumire, iar atunci cand anturajul îi da crezare, îl considera o persoana deosebita, chiar inteligenta, mitomanul are o satisfactie deplina. Patologic sau „normal” acest obicei de-a denatura adevarul, poate avea, din pacate, si urmari negative.
Chiar daca mitomanul este constient de caracterul absurd al povestilor sale, pentru el mult mai importanta este recompensa afectiva pe care o primeste si, ca atare, nu se poate abtine. Specialistii sustin ca exista anumite „ grade” ale mitomaniei. Cel despre care vorbeam mai sus, este mai putin patologic deoarece individul este constient de minciunile spuse si nu prezinta alte modificari de comportament. Din nefericire exista persoane care nu constientizeaza ceea ce spun si atunci, avem de-a face cu un simptom patologic grav. Spre deosebire de prima categorie, mitomanul patologic are nevoie de terapie psihologica.
Exista pareri care sustin ca ar mai fi de luat în calcul si „mitomania conventionala” si „ minciuna alba”. Folosita pentru a nu rani sentimentele unor persoane cand ne referim la „minciuna alba”, si la cea „conventionala”, cand vorbim de exagerarile ce apar atunci cand sunt relatate întamplari adevarate, cu scopul de-a obtine sau a întretine o buna dispozitie, cum este cazul, sa zicem, la relatarile povestilor vanatoresti sau pescaresti, atunci mitomania nu are efecte negative. Aceste „minciuni albe” pot deveni o mare problema cand sunt folosite în diferite strategii de înfruntare a unor situatii sociale sau de aparare.
Indiferent care ar fi explicatia data de specialisti pentru mitomanie – psihologica sau neurologica – cert este ca persoanele mitomane se confrunta cu o grava criza de identitate, simtindu-se foarte incomod asa cum sunt si, din acest motiv, încearca sa „construiasca” o lume dorita de ei.
N. FLORIA
Comentarii