Spaima convertita în poezie

          Ceea ce face cartea de interviuri a lui Ion Deaconescu, „Marturisiri recuperate”, o carte aparte, este faptul ca reuseste sa descopere în rigurozitatea în spatele poetilor intervievati si poezia din spatele celor câtorva interlocutori care n-au fost cunoscuti ca poeti. Se poate descoperi, si acesta este meritul autorului, un fel de spaima convertita în poezie.

          Ceea ce face cartea de interviuri a lui Ion Deaconescu, „Marturisiri recuperate”, o carte aparte, este faptul ca reuseste sa descopere în rigurozitatea în spatele poetilor intervievati si poezia din spatele celor câtorva interlocutori care n-au fost cunoscuti ca poeti. Se poate descoperi, si acesta este meritul autorului, un fel de spaima convertita în poezie. Spaima de singuratate, de neîmplinire si de neîncredere în poezie, spaime care nasc poezie. Un asemenea „nepoet” este profesorul Alexandru Piru, prin fata caruia orice student filolog a trecut. Iata o mostra de „spaima” despre care aminteam: „Cum vom aparea noi, cei de astazi, în anul 2001?” se întreba profesorul în cadrul interviului realizat de Ion Deaconescu în 1984. Cei care au trait prima noapte linistita arata bine. Doar noi, cei care înca ne framântam pentru fiecare colt de clipa ce aratam mai urât. Convorbirea cu profesorul Piru e interesanta si astazi. Iata cum se caracteriza Piru, lasând la o parte eticheta de „inamic public”: „Da, sunt un ironist cordial, mi-am atribuit singur aceasta formula de care acum vor sa beneficieze si altii. Contestatar ca Gheorghe Grigurcu sau Mircea Iorgulescu, nu sunt. Am subliniat scrisul feminin pentru ca el este caracteristic zilelor noastre. Cine citeste Istoria mea (E vorba despre Istoria literaturii române de la început pâna azi care aparuse în 1981, n.m.) va constata ca n-am exaltat pe nimeni, dimpotriva ca am redimensionat unele reputatii”. Mi-a retinut atentia ideea ca nu e contestatar ca Grigurcu si Iorgulescu. Pare o scuza, dar azi, dupa mai bine de 15 ani se vede cine este Piru, cu opera lui, si ce opera a ramas în urma contestatarilor. În ciuda aerului sau de om retras, necomunicativ, profesorul Piru era un extraordinar polemist: „Am polemizat cu istorici literari de tip factologic, cu detractorii lui G. Calinescu, cu criticii care si-au uitat vechile pareri, cu criticii extraliterari, cu impostorii si mistificatorii”. Si eu care credeam ca aceasta fauna exista doar dupa 1990. Ea exista, bine merci, înca de pe vremea hulitei dictaturi si înca batoasa rau! Un scriitor care polemizeaza cu colegii lui de generatie care au scris „noul roman”, este si Herve Bazin, poetul care a mers multa vreme sub aripa lui Paul Valery si care, dupa 1947 a devenit prozator. E drept ca si timpurile erau altele, dupa razboi. Despre „lupta” dintre poezie si proza, Bazin este categoric: „Poezia este putin în declin în acest secol (e vorba despre secolul trecut, evident, n.m.), daca o comparam cu imperiul celei din veacul trecut. Gândesc ca nu e o greseala a cititorilor, ci a poetilor care au devenit extrem de absconsi… Imagini, idei, metafore se ciocnesc între ele, în unele poeme, sa se ajunga sa fie descifrate doar de o „elita”. Poezia moderna se înabusa singura”. Voi încheia prezentarea „Marturisirilor” lui Ion Deaconescu cu un mare poet: Emil Cioran. În interviu, de cel mai ridicat nivel în întreaga carte, Cioran vorbeste de câteva din obsesiile sale de-o viata: limba româna, cartile. „În franceza, chiar si astazi, la vârsta mea, ma initiez permanent. Evit româna pentru ca este un pericol pentru mine, pericolul reîntoarcerii… În ce ma priveste, este foarte dificil fiindca româna este o limba bogata si expresiva, o limba mult mai poetica decât franceza… În timpul razboiului, aici, în Franta, am învatat doua lucruri: engleza si româna. Am citit… în special Biblia, pentru a ma perfectiona în aceasta limba… Este imposibil sa te duci la biserica si sa auzi Evanghelia în franceza, suna grotesc. Cândva am scris ca nu se poate imagina Isus vorbind frantuzeste”. Cuvinte extraodinare rostite de cel care 50 de ani a vorbit si scris în limba franceza si cu câtiva ani înaintea pericolului reîntoarcerii, vorbea mult mai bine româneste decât multi dintre contemporanii nostri.