Dincolo de temeritatea actiunii, aceea de a descoperi o noua ruta maritima spre India, e drept ca doar cu ajutorul mult mai experimentatului navigator oriental Ibn Majid, Vasco da Gama nu s-a întors acasa nici cu asteptatele aliante în Orient, nici cu concesiuni comerciale sigure si nici macar cu vreo implicare personala în înfloritorul comert asiatic. Cu toate acestea, la curtea regala a Portugaliei, el a fost recompensat cu mari onoruri, si pe buna dreptate as spune.
Înca de pe vremea când era la Calcutta, capitanul portughez a angajat în serviciul sau un tunisian musulman si un evreu spaniol de la care a învatat unele dedesubturi din complexa economie asiatica si mai ales a înteles de la acestia cum poate fi ea manipulata pentru a servi interesele portugheze.
Înarmat cu aceasta importanta informatie, Regele Emanuel I s-a hotarât sa stabileasca un monopol pe comertul cu mirodenii din Oceanul Indian si nu cu vorba buna si prin diplomatie, ci direct, „printr-un razboi crud cu foc si sabie”. Dupa cum se vede, istoria e un bun sfetnic. Azi, dupa mai bine de cinci secole, mijloacele pentru dobândirea monopolurilor sau realizarea intereselor, sunt aceleasi, bombardiere, foc si bombe în loc de sabie.
Dupa expeditia din India, Coroana portugheza a decis sa asigure un control riguros pe ruta maritima nou initiata, o misiune deloc usoara. În timpul calatoriei sale, Vasco da Gama se lovise de o puternica opozitie a musulmanilor care se împotriveau încercarile portughezilor de a intra în comertul din Oceanul Indian si, în consecinta, capitanul portughez crezuse ca e necesara folosirea fortei pentru a se insinua pe aceasta piata. Din fericire pentru da Gama, flotele Egiptului, Persiei si cea din Vijayanagar nu erau înarmate, daca cumva existau si nave în aceste flote.
Vasele din Malaiezia, cunoscute sub numele de „lanchara” erau mici, simple, actionate de doi vâslasi cocotati pe pupa. În general, mai toti negustorii musulmani din zona detineau ambarcatiuni mari, construite pentru aventurarea în ocean, completate cu nave mai mici de coasta, dar nici acestea nu erau prevazute pentru a purta artilerie si nu foloseau nici o piesa de fier în constructia cocii. Asa ca vasele negustorilor erau foarte vulnerabile în fata celor portugheze, bine echipate din punct de vedere al gurilor de foc, ceea ce a facut ca portughezii sa fie în stare sa preia controlul Oceanului Indian fara prea mari eforturi.
Cum se întâmpla si azi, la un moment dat, înainte de aparitia portughezilor în zona, controlul maritim al comertului din Oceanul Indian era stabilit pasnic, la mica întelegere. De-a lungul secolelor, o relatie reciproc avantajoasa se dezvoltase între negustorii musulmani si cei de religie Hindu, iar portughezii nu puteau oferi mai nimic în privinta bunurilor sau serviciilor pe aceasta retea stabilizata. Portughezii mai aveau o problema cu negustorii venetieni despre care credeau ca monopolizeaza negotul cu bunuri europene si ca acestia barau accesul lor pe pietele lucrative din Oceanul Indian.
Asa ca aveau toate motivele sa fie convinsi ca pot schimba acest statu quo prin recurgerea la forta bruta. In ciuda mitului, atât de raspândit azi, cum ca „libera concurenta” regleaza piata comertului. (Va urma)
GEORGE CUSNARENCU
Comentarii