Triumful moral al lui Caragiale

     In sanatatea calomniei, ca e dama buna!
          
          Acum o suta de ani, cel care-i spusese glumet si provocator lui Eminescu „..
     In sanatatea calomniei, ca e dama buna!
          
          Acum o suta de ani, cel care-i spusese glumet si provocator lui Eminescu „…Kant al dumitale e un moftangiu” a trait o experienta judiciara si pseudoliterara care i-a umplut sufletul de amaraciunea curat-murdarului societatii de atunci (numai de atunci?). In calitate de reclamant, el aducea in boxa acuzatilor un student care semna Const. Al. Ionescu-Caion si care afirmase public – in doua articole din „Revista literara” din 30 noiembrie si 10 decembrie 1901 – ca drama „Napasta” era un rapt literar… Calomnie, daca o cer interesele partidului, da’ s-o stim si noi! Iar Conu Iancu a simtit din plin pe pielea lui, daca mai era nevoie, ce inseamna „ieri bigotismul, azi liber-pansismul… Iata avantajele progresului!”
          
          Uite asa orbeste omul la necaz!
          
          Datele „tehnice” ale procesului care a infiebântatara Bucurestii lui 1902 sunt, succint, urmatoarele: in primul atac, Caion il acuza, fara sa probeze, pe marele dramaturg ca „Napasta” e plagiata dupa drama „Nenorocul” a scriitorului maghiar Istvan Kemeny, tradusa si publicata la Brasov in 1848. Dar, inaintea primei prezentari in instanta (5 martie 1902), sub reactia sceptico-satirica a sustinatorilor lui Caragiale, poetul decadento-simbolist – devenit unealta lui Macedonski (numit Macabronski de „Zeflemeaua”, gazeta a lui George Ranetti) si nu numai – revine si afirma ca de fapt opera plagiata este „Puterea intunericului” de Tolstoi. Inca de la prima infatisare, Caragiale (aparat magistral de Delavrancea) comite greseala de a accepta aceasta deturnare a plângerii sale – impotriva vointei aparatorului sau -, fiind de acord ca inculpatul Caion sa prezinte traducerea operei lui Tolstoi (care ar fi semnat, dupa avocatul Otetelesteanu, cu pseudonimul Kemeny!) Era o eroare juridica flagranta (schimbarea probelor incriminate prin plângerea civila a reclamantului) si, practic, o deviere dinspre conflictul de drept spre cel literar – cum avea sa remarce Mihai Gafita. Faptul avea sa-l coste pe Caragiale. Caci, la a doua infatisare (11 martie 1902), Caion nu se prezinta (pe motiv de boala), iar pretinsa plagiere dupa Tolstoi este desfiintata. Delavrancea este imbatabil si calomniatorul este condamnat „in contumacie” la trei luni de inchisoare corectionala, amenda penala de 500 de lei si despagubiri civile de 10.000 de lei…
          Daca aceasta urâta poveste adevarata, o „impertinenta de copil” cum avea s-o numeasca autorul „Scrisorii pierdute”, s-ar fi terminat aici, acest proces ar fi ramas doar simbolul unei tentative de lovitura sub centura, aplicata de o marioneta precum Caion, impotriva unui mare scriitor al epocii. Dar Caragiale indraznise, cu o luciditate si un sarcasm inegalabile, sa puna o nemiloasa oglinda in fata societatii contemporane lui, de la Mitica, Lache si Mache, si pâna la conu Fanica, noi si ai nostri, in frunte cu aparent imbecilul Dandanache, disperat ca ramâne fara coledzi, el si familia lui care de la patuzsopt, ca rumânul, impartial… In opera caragialeana, acesti „noi si ai nostri” si-au vazut hidosenia existentiala si au auzit hohotele de râs ale celor razbunati de pana maestrului, ale celor care stiau ca pentru politicienii care voiau progresu’ cu orice pret acesta trece prin manastire, maici, chef si prin câte o scrisoare ratacita venita la tanc, adica la razboiu (citeste alegeri). Cercurile politice si literare nu l-au iertat si au facut recurs.
          Rejudecarea s-a defasurat la 10 iunie 1902. Caion era aparat de maestrul Ioan Tanoviceanu si de, culmea, insusi decanul baroului de Ilfov, Gh. Danielopolu. Aceste vârfuri ale avocatiei românesti de atunci au adus argumente circumstantiale jalnice, dar penetrante fata de un corp de jurati mai putin familiarizati cu aspectele literare ale procesului si mai receptivi fata de metehnele „acceptabile” ale societatii puse in evidenta de pro-caionisti: „toti fura”, „gura lumii e sloboda” etc. N-au lipsit disensiunile vehemente dintre Iorga si Densusianu, de partea lui Caragiale, si avocatii inculpatului, iar momentele de destindere le-a asigurat tot marele dramaturg, cu urzicatoarele sale replici. Culmea, verdictul a fost achitare. Caion scapa de sub incidenta juridica, iar Caragiale, sastisit de toata tevatura, a calificat deznodamântul drept „excelent”. Fusese reactia unui urias pe a carui umbra incercase sa paseasca insolent un neica-nimeni, pilotat din culise de detractorii geniului nascut la Haimanale.
          
          Progresul, stimabile, progresul!
          
          A progresat strategia calomniei astazi? Delictul de presa de atunci impunea tragerea la raspundere in primul rând a autorului, dar si a editorului. Directorul „Revistei literare”, unde au aparut articolele calomnioase ale lui Caion, era Th.M.Stoenescu; acesta nu verificase temenicia probelor incriminatorii (textul pretinsei opere a lui Istvan Kemeny, „Nenorocul”). El si-a recunoscut vina, i-a cerut scuze lui Caragiale (acceptate) si a publicat o scrisoare de desolidarizare fata de acuzatiile caioniste. Nu cumva ceva asemanator se petrece si astazi, doar din când in când?
          Au progresat profilul moral si stilul de lucru ale calomniatorului de profesie sau ocazional? Caion s-a folosit initial de o opera inexistenta, a unui autor inexistent. De ce? Pentru ca „a vrut sa provoace polemica”! In viziunea sa, terfelirea unui nume precum cel al lui Caragiale ar fi fost o simpla evadare din plictisul cotidian, un scandal de marit tirajele gazetelor? Ce e nou in asta? Caion insusi era autorul unor magarii literare de notorietate (vizându-i pe Ibsen si Maupassant), iar pentru a-si incorona persoana setoasa de glorie, sustinuse gogorita detinerii unui document istoric referitor la Mircea cel Batrân (dupa cum aflam din excelenta carte „De la Dante la Zola”, de Doru Cosma, publicata in 1978, din care am preluat informatiile de natura juridica)… Micimea intelectuala e sora buna cu maleficitatea, nu-i asa? Iar plasmuirea de probe e o noutate?
          La fel de contemporana si condamnabila ni se pare si iertarea calomniatorului de catre o instanta fie partinitoare si manipulata, fie ignoranta. Caci, vazându-se scapat din punct de vedere juridic, Caion nu ezita si isi reia atacul, publicând ulterior brosura „Originalitatea d-lui Caragiale, doua plagiate”. Astfel, prin achitarea calomniatorului, instanta s-a facut complice la proliferarea unui flagel social, la intretinerea focului mocnit al imoralitatii pedepsite de normele de legi specifice. Dar Caragiale n-a mai reactionat, ferventul sau acuzator devenise atât de mic, incât nici cu lupa nu l-ar mai fi luat in seama. Insa in sufletul inegalabilului si suparator de actualului dramaturg se instaurase deja o detasare fata de mizeriile societatii. „Când fiecare cetatean va pricepe ce inseamna calomnia prin presa, atunci aceasta nu va mai exista”, spunea el cu un scepticism straveziu.
          
          Caionismul, dati-mi voie!
          
          La 18 iunie 1972, dupa un scenariu de Romulus Vulpescu si la o sedinta prezidata de Serban Cioculescu, „Procesul Caragiale” a fost reluat in mod simbolic si, in sedinta desfasurata la Muzeul Literaturii Române, instanta l-a condamnat la „oprobriul vesnic al opiniei publice, in literele române” pe Caion. Domnul Vulpescu propunea ca numele de Caion sa nu mai fie unul de persoana, ci unul comun, radacina a termenilor „caionism, a caionisi, caionist”… La mai putin de doua decenii de la acea memorabila atitudine culturala, libertatea de expresie de dupa 1989 readuce in actualitate caionismul. Interese meschine, obscure, murdaresc din când in când, pe alocuri permanent, obrazul unor personalitati publice, de la crainici de televiziune si pâna la demnitari. Gravitatea morala a acestor fapte penale este aceeasi ca pe timpul lui nenea Iancu: in constiinta publicului neavizat nu mai functioneaza eficient prezumtia de nevinovatie. Pentru astfel de pete, detergentul justitiei actioneaza greu si deseori tardiv.
          Dar ceva esential s-a schimbat. Calomniatorii de azi nu mai au curajul sa spuna: „Nu voi, stimabile, sa stiu de Europa dumitale, eu voi sa stiu de România mea si numai de România!” Cu toate acestea, universalitatea opozitiei la toarta si a tescherelii la buzunar e indubitabila. In „Anul Caragiale” (150 de ani de la venirea lui pe lume, la 29 ianuarie 1852) trebuie sa recunoasten ca maestrul a depistat caionismul ca grupa de sânge bântuind pe toate meridianele, iar „D’ale Carnavalului” continua, spre râsul-plânsul contribuabililor.