Trupele stelare

          Scriitorii de SF au ca principal cal de bãtaie rãzboiul. Construind distopii, adicã utopii urâte, acesti înainte-mergãtori au sperat, mereu, cã vaccinând cu cãrtile lor cititorii, în tiraje de milioane de exemplare, vor reusi sã-l alunge pe zeul Marte si sã aducã, societãtii umane, pacea.

          Scriitorii de SF au ca principal cal de bãtaie rãzboiul. Construind distopii, adicã utopii urâte, acesti înainte-mergãtori au sperat, mereu, cã vaccinând cu cãrtile lor cititorii, în tiraje de milioane de exemplare, vor reusi sã-l alunge pe zeul Marte si sã aducã, societãtii umane, pacea. Au apãrut astfel capodopere ca „Ultimatum” al lui Mordecai, „Trupele stelare” (Robert Heinlein) sau trilogia „Soldat, nu întreba!” (Gordon D. Dickson). Lumea filmului a urmat cartea, la fel de convingãtor, cu extraordinarul „Apocalipsa” (al extraordinarului Tarkovski) sau „Ultimul tãrm” si „Portocala mecanicã”, ale lui Stanley Kubrick, prin care artistii au reusit ceea ce si-au dorit: sã sperie cetãtenii planetei, convingându-i sã intervinã, hotãrât, pentru a ne elibera de violentã, trimitându-l pe belicosul Mos Teacã la vatrã. Cãderea Zidului Berlinului si încetarea rãzboiului rece, cu îngroparea ”securii atomice” promitea, de altfel, pe la începutul deceniului X, un viitor euforic speciei umane. Mie mi s-a pãrut a observa cã tendinta atinge apogeul prin 1993-1994, când soldatii rusi si, dupã ultima aventurã belicoasã – Kuweit – cei americani, se îndreptau agale cãtre casele si sotiile si iubitele care îi asteptau acolo. Ba chiar mi s-a pãrut cã pot trãi, la începutul toamnei anului 1993, un adevãrat triumf: aflat la San Francisco (WorldCon-ul de SF), apoi la San Diego, am vãzut cu ochii mei întoarcerea marinarilor militari americani la vatrã. Si desi se putea simti, din presa vremii, îngrijorarea fabricantilor si a negustorilor de arme, am preferat sã nu observ decât varianta optimistã.
          M-am înselat, a urmat contraatacul industriei de armament si experimentul Kosovo. NATO a dat o loviturã de copitã pãcii mondiale – si iatã-ne, din nou, unde eram prin anii’80: în fata uriasei întrebãri: „Quo vadis, Homo sapiens?
          Cãci, într-adevãr, pentru cine si ce cerceteazã, în valoare de 400 miliarde de dolari pe an, laboratoarele de rãzboi ale lui U.S.Army, ale celorlalte state din NATO – cifrele nefiind cunoscute pentru desteptii armatelor din Rusia, India, Pakistan, Iran, Irak? Pentru a apãra Terra de invazia extraterestrilor? De temponautii veniti, eventual, din viitorul omenirii?
          Un articol recent, citit în revista Discover, m-a deprimat, pur si simplu, pentru cã descria tehnosoldatul perfect, cel imaginat, cândva, de scriitorul Robert Heinlein, în distopia numitã „Trupele stelare”. Ei bine, aflati cã tehnosoldatul secolului XX se profileazã deja, la Natick Solder Center din Massachussetts, unde doctorul în stiinte John Monroe conduce un sistem integrat de cercetare-proiectare numit Future Warior 2025. Tehnosoldatul din 2025 al lui Monroe va fi dotat, aflãm, cu o „uniformã” specialã, care îl va face indestructibil, cãci gloantele nu vor putea sã o strãpungã! O cascã translucidã, tot dintr-un material impenetrabil, îi va acoperi capul, oferindu-i vedere în câmp de 360s, ba chiar si senzori cu care va vedea în întuneric. Bratele sunt arme care descarcã gloante, în urma unor impulsuri mintale (în viitor) sau vocale (deocamdatã). Temperatura din costumul ignifug – este controlatã de computer – asa cã Future Warior 2025 poate intra, fãrã fricã, în foc sau sub calota de gheatã a Antarcticii. Filtrul de aer apãrã plãmânii rãzboinicului de gazele otrãvitoare sau coloniile de virusi lansate de inamici (extraterestri? soldati din viitor? pãmânteni de-ai nostri?) soldatul perfect. „Acest soldat al viitorului ne aratã cum viitorul va fi”, explicã mândru proiectantul sãu.
          Fereascã Dumnezeu si fereascã-ne viitorul de inventiile lui Mos Teacã…