Un Scenariu fara frontiere

    Cei care au intrat la Teatrul Nottara sa vada piesa Scenariul a lui Martin Crimp, n-au intrat sa vada un scenariu în plus, din acestea cu care suntem confruntati periodic daca nu chiar zilnic în ultimii zece ani, ci au intrat sa descopere o mâna de actori talentati condusi de un tânar regizor: Silvia Ionescu. Câstigând doua ore din viata, au intrat sa descopere teatrul adevarat.
    Cei care au intrat la Teatrul Nottara sa vada piesa Scenariul a lui Martin Crimp, n-au intrat sa vada un scenariu în plus, din acestea cu care suntem confruntati periodic daca nu chiar zilnic în ultimii zece ani, ci au intrat sa descopere o mâna de actori talentati condusi de un tânar regizor: Silvia Ionescu. Câstigând doua ore din viata, au intrat sa descopere teatrul adevarat. Silvia Ionescu este absolventa a ATF, specialitatea Regie teatru promotia 1996 si a debutat ca regizoare la Teatrul National „Vasile Alecsandri” din Iasi, în anul 1995 cu un spectacol greu, Cui i-e frica de Wirginia Woolf? a lui Eduard Albee pentru care a si primit Premiul II, ex-aequo, la Festivalul tinerilor regizori de la Iasi din acelasi an. Dupa acest debut spectaculos, Silvia Ionescu pune în scena Neîntelegerea de Albert Camus (1996) la Teatrul Odeon, Cea mai puternica, un spectacol compus din doua piese de August Strindberg si Charles Fraikin (1998, Teatrul Odeon) si Alarma de Olga Delia Mateescu (1998, Teatrul Vasile Alecsandri din Iasi). Pentru cine i-a urmarit evolutia este limpede: fara tam-tam, fara sa beneficieze de campanii publicitare zgomotoase (din acelea de prost gust care promoveaza non-valoarea), fara sa fie jucata în sali grandioase, Silvia Ionescu este un om talentat, o perfectionista, atenta la detalii fara a ignora ansamblul, un tânar artist care stie pe ce drum merge si ce vrea în final (vezi activitatea ei în programele socio-culturale Teatrul în slujba societatii si Recuperare prin Teatru), un regizor al noului val care va avea ceva de spus în teatrul românesc al urmatoarelor decenii. Scenariul ei a fost unul ponderat, fara stridente regizorale ieftine, comerciale, cu o fantezie retinuta, în dulcele stil clasic, dar plina de sugestii. Ea si-a condus actorii, care au acoperit trei generatii, pe drumul frumos al lucrului bine facut, pe acel drum la capatul caruia poti descoperi Teatrul adevarat. A fost, asa cum zicea si criticul Marian Popescu, „o sansa si pentru Teatrul Nottara de a-si afirma, la alt nivel, credinta în arta teatrului”. Din alt punct de vedere, se poate observa ca a include pe afis o piesa noua, indiferent daca este vorba despre un autor român sau englez, este un act curajos, cu riscuri asumate, dar si cu o previziune înteleapta: teatrul ca arta are nevoie de piesa noua si de noii autori”. Riscul acesta a fost asumat cu întelepciune atât de directorul Teatrului Nottara, Vlad Radescu, dar si de Silvia Ionescu si actorii ei. Si as începe cu Ada Navrot, o actrita de numai 27 de ani care a jucat rolul Annei. Absolventa în 1995 a ATF, Ada Navrot a urmat stagii de pregatire la Arad (cu Andrei Serban), la Bratislava si Nottingham, colaborând cu diverse teatre din tara, dar fiind actrita Teatrului Nottara unde apare în piese cum ar fi Casatoria de Gogol, Nanny de John NacGuire sau D’ale de I.L. Caragiale. A doua generatie de actori e prezenta în Scenariu prin Catrinel Dumitrescu, Emil Hossu, Ion Dichiseanu si George Constantin, actori care nu mai au nevoie de prezentare si care îsi dau pe fata talentul chiar si în aceasta piesa „postmodernista”, care nu cere roluri de compozitie. A treia generatie de actori este reprezentata de Constantin Codrescu, soferul orb, extraordinar chiar si în numai cele doua aparitii ale sale. Talentul unui actor se vede chiar si atunci când duce tava, spunea un mare regizor. O mentiune speciala si pentru tinerii artisti care s-au ocupat de miscarea scenica (Razvan Mazilu), de scenografie (Dana Istrate) si de muzica (Dorina Crisan-Rusu, compozitor, absolventa a Conservatorului „George Enescu” din Iasi).    
     Un spectacol care ofera atât regizorului cât si actorilor o partitura interesanta, cu trimiteri semnificative si la realitatea româneasca si la starea artistului de teatru si la pozitia lui în societate. Un fel de Teatru fara frontiere.