VINCENT GALLO sau povestea lui Billy Brown

          Vincent Gallo artistul obsedat de impactul emotional Desi are doar 36 de ani, Vincent Gallo a parcurs un drum destul de lung de la baiatul de 13 ani intrat in conflict cu tatal sau, pâna la muzicianul, pictorul si fotomodelul lui Kalvin Klein, la actorul din filmele The Funeral, Palookaville, Angela si Arizona Dream (filmul lui Kusturica), la cel de scenarist si in fine pâna la regizorul filmului Buffalo 66. Toti acesti Gallo pot fi gasiti intr-un mic apartament din cartieruul Mica Italie din New York, de pe strada Elisabeth.

          Vincent Gallo artistul obsedat de impactul emotional Desi are doar 36 de ani, Vincent Gallo a parcurs un drum destul de lung de la baiatul de 13 ani intrat in conflict cu tatal sau, pâna la muzicianul, pictorul si fotomodelul lui Kalvin Klein, la actorul din filmele The Funeral, Palookaville, Angela si Arizona Dream (filmul lui Kusturica), la cel de scenarist si in fine pâna la regizorul filmului Buffalo 66. Toti acesti Gallo pot fi gasiti intr-un mic apartament din cartieruul Mica Italie din New York, de pe strada Elisabeth. Interviul realizat de cei de la Mr.Showbiz in vara acestui an, din care va voi prezenta câteva pasaje, se invârte in jurul vietii si opiniilor acestui lup singuratic.
           – Buffalo 66 are un decor foarte apropiat de decorul vietii tale din Buffalo. Cât de apropiat?
           – Acum 10 ani am pornit prin tara cu o masina si cu vreo suta din casetele mele. Si la un moment dat, printre niste casete cu melodii rock-punk, am dat de una arsa de soare si plina de praf care avea pe ea o melodie numita „Fools rush in” si brusc mi-am adus aminte despre talentul cu care tatal meu cânta aceasta melodie si de talentele mele de electronist de pe vremea când aveam 13 ani si-i facusem tatalui meu o inregistrare, acasa, in Buffalo. Acesta a fost momentul de inspiratie al filmului Buffalo 66. Conducând masina mi-am dat seama in acel moment ca intr-o zi voi face un film si ca in acest film va fi o scena in care personajul-tata va cânta aceasta melodie in fata actritei Christina Ricci pe care o vazuzem in filmul Mermaids. Pe tatal meu il cheama tot Vincent Gallo, Vincenzo Vido Gallo, fara senior, fara junior.
           – Acelasi tata care te-a apucat de guler tragându-te de pe bancheta din spate a masinii lipindu-ti fata de oglinda retrovizoare atunci când i-ai spus ca ai fost admis la scoala de teatru a Stellei Adler, cea care-l invatase meserie si pe Marlon Brando?
           – Da, pentru mine nu facea doi bani Marlon Brando, dar i-am spus asta tatei ca sa-l impresionez. Nu suporta sa ma auda vorbind despre mine la modul pozitiv, despre planurile mele. Asa ca atunci când mi-a lipit fata de oglinda retrovizoare cred ca voia sa-mi reajustez modul de a gândi despre mine. Mi-a spus cât de netalentat sunt, cât de neatragator si lipsit de atractivitate sunt. M-a facut sa ma uit la mine de foarte aproape. O parte din mine imi spunea ca poate are dreptate. De aceea ii spun fetei in film, dupa ce facuse tot circul in casa parintilor mei: „De ce i-ai indrugat lui taica-meu toate brasoavele alea ca sunt agent CIA si ca sunt cel mai frumos barbat? Taica-meu nu e prost deloc”. Oricum, n-am ajuns la scoala Stellei Adler, ceea ce pentru mine a fost un lucru foarte bun. La 16 ani am parasit liceul din Buffalo si am facut autostopul pâna la New York cu 22 de dolari in buzunar. Stiam acolo o fata pe care o pescuisem dintr-un club rock cu vreo doua luni inainte, când fusesem intr-o excursie de trei zile cu scoala. Aveam numarul ei de telefon si adresa, dar când am ajuns pe strada 53 si am sunat la soneria ei nu mi-a raspuns nimeni. Si mai caram si un ditamai valizoiul cu care plecasem de acasa. Am petrecut urmatoarele doua zile si jumatate pe strada, dormind prin ganguri. Apoi m-am gândit sa iau metroul pâna la Brighton Beach. Acolo am intâlnit un pusti care mi-a zis ca pot sta la el, m-a prezentat lui Jean Michel Basquiat si toate lucrurile au inceput pentru mine de aici. Povestea mea nu seamana cu alea de doi bani ale lui George Cloony sau ale altui actor de doua parale care incearca sa vrajeasca lumea cu povesti de rahat despre cum au crapat ei de foame si s-au luptat din toate puterile sa razbeasca. Aiureli. Pentru mine acele zile au fost minunate, am intâlnit tipi tari in cluburi tari. A fost minunat si intens. Si in plus, reusisem sa scap din Buffalo. – Imi spuneai ca desi pentru un film ai luat 100.000 dolari, ai ramas in mâna doar cu 25.000. Cum asa?
           – Pai, asa. Din suta aia, 53.000 s-au dus la taxe. Apoi, alte zece mii la agent, care bineinteles ca nu face nimic. 10.000 se duc la un manager, care nu face nimic. 5000 la un avocat care a muncit cam o zi. Si eu ramân cu 22.000 dolari. De aia imi place mie când Comunistii Socialisti Anarhisti ii ataca pe „bogatasii cu pisici grase”. Nu-ti mai spun ca multi actori, apropo, au si scenaristi. Uite, noi stam aici si eu n-am nici agent, nici manager, nici scenarist.
          
          (Continuare in numarul viitor)