Adevar si realitate aparenta

          Cu câtiva ani in urma, vâlva stârnita de producerea unei crime enigmatice, comisa dupa toate tipicurile „profesioniste”, i-a tulburat pe bucuresteni..

          Cu câtiva ani in urma, vâlva stârnita de producerea unei crime enigmatice, comisa dupa toate tipicurile „profesioniste”, i-a tulburat pe bucuresteni… Când cineva se trezeste la confluenta intereselor mai multor servicii secrete, are toate sansele sa „adoarma” la loc… pe vecie! Este ceea ce s-a intâmplat si in cazul agentului Mihai Ionescu, a carui istorie o relatam in episodul de fata, reprodus, in exclusivitate, din lucrarea „Servicii secrete straine”, vol. I, autori: M. Ureche si A. Rogojan, Ed. PACO, 1999. (A.H.)
          
           Cazul, în sine, impune câteva sublinieri. Agentul, Mihai Ionescu, rezultã cã a fost recrutat, în 1980, de o subunitate de contraspionaj economic, în timp ce era reprezentantul în România al unei firme italiene.
           Baza colaborãrii agentului a inclus, indubitabil, un interes incompatibil securitãtii statului român, si anume câstigarea protectiei necesare afacerilor sale ilicite (trafic de valutã, proxenetism s.a.). Defectiunea a fost reperatã de contraspionajul extern al României, care a instrumentat si documentat angajarea lui Mihai Ionescu în solda serviciilor secrete italiene, el fiind retinut, preluat în anchetã si judecat. Rechizitoriul i-a retinut în sarcinã „detinerea de conturi în strãinãtate alimentate de plata serviciilor din partea unor firme din strãinãtate”. Anterior, Mihai Ionescu ar fi informat cã s-a încercat racolarea lui de cãtre serviciile secrete israeliene, deoarece acestea au reperat implicarea sa în comertul cu arme destinate Organizatiei pentru Eliberarea Palestinei.
           Mihai Ionescu devenise, între timp, angajatul unei societãti comerciale româno-israeliene, ceea ce pune cazul sãu într-o altã luminã. Serviciile secrete israeliene nu-l abordau dacã nu exista un motiv de aceastã naturã. Mihai Ionescu a intrat într-un joc în care s-au interferat interesele mai multor servicii de spionaj. Asasinarea sa nu poate fi plasatã în afara acestui context.
           Faptul cã Mihai Ionescu a îndeplinit o misiune specialã privind înaltele cercuri ale puterii din România nu a scãpat, nici el, nesesizat. În acest sens, a fost avansatã ipoteza legãturii sale cu un viceprim-ministru. Fostul sef al Serviciilor Secrete Italiene (S.I.S.M.I.), din perioada 1984-1991, amiralul Fulvio Martini, a initiat în anul 1990 o operatiune de legãturã cu servicii ale comunitãtii informative a României.
           Amiralul Martini a afirmat cã legãturile stabilite nu au avut un caracter operational, iar România nu a constituit, în mod special, o tintã a S.I.S.M.I. deoarece nu mai avea trupe sovietice, iar în situatii de rãzboi armata românã avea fixate zonele de operatii pe frontul balcanic de sud, împotriva Greciei si Turciei. În acelasi timp, însã, fostul sef al contraspionajului italian preciza cã S.I.S.M.I. este un serviciu cu caracter regional, ale cãrui competente se circumscriu Zonei Balcanilor, Orientului Mijlociu, Nordului Africii si Bazinului Mãrii Rosii, ceea ce presupune deja o specializare, în cadrul unei diviziuni a muncii de informatii, între serviciile secrete ale statelor Aliantei Atlanticului de Nord. Retine, de asemenea, atentia faptul cã fostul sef al S.I.S.M.I. nu a dorit sã se întrevadã un caracter prea oficial al legãturilor realizate, acestea fiind puse pe seama unei relatii mai vechi cu un coleg român din vremea când ambii erau atasati militari la Belgrad. Despre aceastã operatiune de legãturã nu s-a fãcut nici un fel de publicitate, cel putin în România, timp de cinci ani. Corespondentul „Evenimentului Zilei” afirma cã a fost invitat acasã la amiralul Fulvio Martini pentru acordarea interviului.
           Declaratiile lui Fulvio Martini nu ar trebui întelese „ad litteram”, fiindcã în limbajul relatiilor cu presa al unor fosti responsabili ai serviciilor secrete italiene, mai ales al celor implicati în cauze penale, cum a fost si cazul amiralului, de cele mai multe ori afirmatia implicã o negatie, iar negatia este menitã sã construiascã o realitate aparentã, care sã fie oferitã drept substitut de adevãr.