Marele pictor neoclasic Jacques-Louis David a fost unul dintre exemplele cele mai graitoare ale incompatibilitatii dintre arta si politica. Talent exceptional si novator al formelor si cromaticii (prin renuntarea definitiva la stilul Rococo), David s-a implicat prea mult si cu prea multa infocare pentru a nu face greseli impardonabile. Dar republicanismul sau a palit imediat ce Napeleon Bonaparte a devenit imparat…
Nascut la Paris in familia unui negustor instarit, Louis s-a dovedit a avea un talent uluitor la desen, inca din frageda copilarie. Dar la 9 ani, baiatul sufera un soc teribil cand afla ca tatal sau a murit intr-un duel. Era 1757 si din acel an unchii sai se ingrijesc de soarta unui talent innascut. Munca si modul extraordinar de a se exprima ii aduc lui David Premiul Romei (bursa de studii in Italia) si astfel viitorul mare pictor va cunoaste arta clasicilor italieni. La Napoli si Pompei a decis sa se dedice stilului neoclasic.
Prima sa mare iesire in public a fost cu panza „Belizarie cersind” (1781), care a atras aplauzele celor veniti la Salonul din Paris. Treptat, maestrul se angajeaza in activitatea politica si devine tot mai mult un adversar al vechiului regim si un apropiat al lui Maximilien Robespierre. De altfel, temele sale esentiale din acea vreme vorbesc despre conceptiile lui: „Jura-mantul Horatilor” (1784) si „Moartea lui Socrate” (1787), doua capodopere de referinta din perioada prerevolutionara. Poate ca si aceste lucrari de mare rasunet l-au ajutat sa devina deputat al Conventiei Nationale, calitate in care se pronunta pentru executarea regelui Ludovic XVI. Va fi ulterior acuzat de regicid si aceasta pata a carierei sale il va urmari toata viata. Dar a venit si randul lui Robespierre sa urce pe esafod (27 iulie 1794). David scapa cu inchisoarea. Este intemnitat de doua ori si eliberat odata cu schimbarea regimului.
Noul lider francez, Napoleon, ii apreciaza enorm lucrarile (mai ales „Juramantul Horatilor” si „Rapirea Sabinelor”) si-l numeste prim pictor al Curtii imperiale. Iar maestrul a stiut sa se adapteze noii situatii si sa faca fara nici o ezitare apologia imparatului. Acesta a fost imortalizat in cabinetul sau de lucru, la incoronare (o panza monumentala, cu zeci de personaje si cu dimensiunile de 6,24 metri x 9,79 metri, azi la Louvre) si mai ales discutabila panza „Napoleon trecand Alpii”. In aceasta din urma imparatul calareste un superb cal alb (in realitate a folosit un asin), iar pe pietrele din drum sunt scrise nume celebre precum Hannibal si Carol cel Mare… Infrangerea de la Waterloo a pus capat carierei franceze a lui David, el fiind nevoit sa se autoexileze in Belgia. Insa noul regim monarhic – restaurarea Bourbonilor prin Ludovic al XVIII-lea – ii acorda iertarea pentru regicid, insa maestrul prefera sa nu se intoarca la Paris.
Va mai realiza cateva capodopere de batranete la Bruxelles („Venus dezarmandu-l pe Marte”, „Cele trei Gratii”, „Cupidon si Psyche”, „Furia lui Achile” etc.). In februarie 1824 va fi lovit de o trasura pe cand iesea de la un teatru si a murit la 29 decembrie 1825. A fost inmormantat la Bruxelles, dar inima i-a fost dusa la Paris, in cimitirul Pčre Lachaise. In 1815, Napoleon il facuse Comandant al Legiunii de Onoare… Se poate spune ca maestrul David a fost un norocos al acelor evenimente turbulente ale Revolutiei, caci a scapat viu desi a organizat „festivaluri” de propaganda a ideilor lui Robespierre.
PAUL IOAN
Comentarii