Cateva reportaje, prezentate cu emfaza la mai multe televiziuni, faceau apologia realizatorilor de statuete tip pitici de gradina, de la noi si aiurea, subliniind ca este o „afacere frumoasa si rentabila”. Dar, în nici un moment, nici un ziarist tv nu a mentionat, în treacat macar, faptul ca de fapt se facea apologia kitsch-ului. Si cum ar fi putut s-o faca, atunci cand în Bucuresti au aparut lucrari monumentale, în locuri cu rezonanta istorica, si care se încadreaza în aceeasi categorie numita „amenintare a artei” – sintagma apartine primului mare teoretician al kitsch-ului, Clement Greenberg, în anii 30 ai secolului XX.
Desi are o etimologie incerta, termenul de kitsch a aparut la München pe la jumatatea veacului XIX, pentru a desemna „arta de la piata”. Ulterior, cuvantul german a fost asociat cu verbul dialectal „kitschen”, care în traducere libera înseamna „a zgaria noroiul de pe strada”… Umilele mele consideratii despre acest fenomen non-artistic ar putea fi sintetizate în cateva etichete întalnite în studii specifice; termeni precum „dulcegarie” si „maimutareala” sunt foarte frecventi si, din pacate, aria de cuprindere a kitsch-ului contemporan acopera si unele televiziuni romanesti. Nu numai artele vizuale sunt cotropite, dar si multe grupaje informationale, care sunt la fel de sablonizate si lipsite de un continut precum „Rapirea din serai” sau broderii cu inscriptii tip „Gospodina frumoasa face mancarea gustoasa”.
Kitsch-urile nu sunt nici macar produse secundare ale artei, ci sunt simboluri ale dusmaniei purtate artei autentice, „diavoli estetici”, contrafaceri pentru prostul gust. Miscarile avangardiste si postmodernismul au aparut ca o replica, deseori vehement ironica, la adresa „decaderii seriozitatii în arta”. Succesul comercial al unui artist american precum celebrul Thomas Kincade – care se autoproclama „pictor al luminii” (unde am mai auzit alibiul asta cu „lumina”) este edificator atat pentru discernamantul publicului american, dar si european.
Excelent reproducator de peisaje rustice domoale si viu colorate, în care dintr-o cabana ca de turta dulce serpuieste fumul buclucas al semineului, Kincade este concurat pe piata kitsch-ului contemporan de picturi cu barbati musculosi si priviri confucianiste, cu supereroine plesnind de voluptate, care ar putea matura pe jos cu toti gardienii de la meciul Dinamo-Steaua. John Wayne si Elvis Presley au devenit, din pacate pentru cultura americana, personaje de fototapet. Si asta pentru ca lucrarile kitsch-ului se agata cu disperare de supapele emotionale ale publicului neavizat si le deschid cu nerusinare, pentru ca sunt ieftine si pot fi cumparate alaturi de patlagele rosii, slapi si tricouri cu slogane preluate de pe peretii toaletelor publice.
Vorbind despre aceasta antiarta, scriitorul ceh Milan Kundera spunea (1984) despre kitsch ca „da raspunsuri la întrebari nerostite”, deci nu este numai inutil, ci si periculos. El facea o legatura ideologica cu totalitarismul, afirmand ca acest tip de produse „denigreaza democratia, impunand lipsa de dubii: o statueta cu un peste de sticla este excelenta pentru ca da bine pe televizor”… Dupa unii autori de studii de profil, cea mai reprezentativa lucrare kitsch a secolului XX este „Caini jucand poker”, de C.M. Coolidge. Îmbracate ca niste gangsteri plictisiti, potaile par sa sfideze proletariatul si sa latre la unison: „Totul e OK!”.
PAUL IOAN
Comentarii