Cel mai de pret simt al omului, vederea, joaca deseori feste incredibile. Presupunem ca intr-o incapere se afla cel putin doua persoane, care privesc un obiect oarecare, insa neincadrat intr-o forma cu contururi simetrice, cum ar fi o sfera sau o piramida.
Un vas pentru lichide? Foarte bine: acesta are o „silueta”, unele variatiuni de forma, o toarta, doua sau chiar mai multe, asezate diferit si mai ales decoratiuni incizate ori pictate, in relief sau in basorelief, in unele cazuri chiar si cu parti mobile. Când privitorii vor descrie obiectul asa cum il vad din locul ocupat, imaginea va fi de fiecare data alta decât cele observate de ceilalti.
In mod similar, insasi realitatea fizica din jurul nostru ni se prezinta frecvent in imagini inselatoare, uneori in mod evident, alteori insesizabile chiar la o privire atenta. Ceea ce fizica numeste iluzie optica a dobândit, mai ales de câteva decenii, un statut uluitor in arta a unui nivel de intelegere a lumii incredibil de inalt. Creatiile artistice rezultate din asemenea modalitati de a privi si a ne raporta la realitate ar putea fi interpretate ca veritabile portaluri prin care ni se permite accesul catre acel „dincolo” deseori visat, râvnit, dar aparent interzis omului de rând. Iar daca nu de putine ori pictorii si sculptorii moderni s-au lasat sedusi de asemenea cai deschise catre mister – sa ne gândim numai la suprarealisti, la cubisti, la abstractionisti – unii dintre ei ne ofera provocari explicite la un „duel”, fara indoiala, inegal, dintre ratiunea noastra trecuta prin rigorile scolii si o alta aparenta rigoare, dar de fapt lunecoasa, a ceea ce ochiul vede, dar mintea nu poate procesa.
Un exponent de vârf al acestei orientari artistice este olandezul Maurits Cornelis Escher (1898-1972), ilustrator de carti, desenator, realizator de tapiserii si de picturi murale dar, mai mult decât orice, grafician si tipograf.
Ca arhitectura l-a atras dintotdeauna, acesta este un detaliu ce spune multe despre intreaga lui opera, dar formarea sa practica, materiala – daca iluzia poate deveni o dimensiune materiala a existentei umane si a lumii, in general – s-a bazat pe arhitectura concreta realizata de om: strazi, cladiri, variatii artificiale de relief cu inevitabilele urcusuri si coborâsuri, cu alternantele de plin si gol, de umbra-penumbra-lumina. Dincolo de opozitiile acestui gen de extreme evidente, el a vazut insa mult mai mult – transformarile ce se petrec permanent in lumea vie si in lumea nevie, acel dinamism caruia nu i se poate opune nimeni si nimic – metamorfozele.
Acestea se pot traduce deopotriva ca imprevizibil, nesiguranta sau chiar ca neliniste si teama, dar Escher se descopera ca un om vulnerabil si totodata lucid care nu oboseste in cautarea iesirii din labirintul destinului. Labirint in care exista doua puteri supreme ce ne guverneaza fiecare miscare, fiecare clipa: viata si moartea.
Istoria traita aievea l-a mistuit si l-a impins catre o lume halucinanta, codificata, a carei cheie a dorit cu ardoare sa o ofere semenilor. Ranile razboiului au sângerat pâna la moarte in constiinta sa, desi nu el era responsabil pentru ele. Poate ca o culpabilitate universala ancestrala il va fi bântuit pâna dincolo de limitele suportabilitatii umane, opunându-i-se prin forta irezistibila a iubirii si a frumusetii regasite in arta.
Imaginile florale, portretele oamenilor apropiati si in special cele dedicate sotiei sale, Jetta, vin ca un leac impotriva durerilor sufletului. Remediu insa temporar si identificat ca atare de privitorul lucrarilor lui Escher, pe când acesta s-a adâncit in suferinta sa interioara. Ce poate fi mai tulburator in acest sens, decât imaginea ochiului ce tine reflectata in iris, ca pe o osânda eterna, demna de un Prometeu, o alta imagine – cea a craniului simbol al mortii, desi ne-am astepta ca acolo sa regasim lumina si culori vii, peisaje cu flori si izvoare, portrete de copii si de mame?
Universul tulburator al artistului olandez cu evidente racorduri in sufletul mediteranean nu trebuie „citit” totusi ca o forma de pesimism ireversibil. Este un avertisment, poate un strigat de ajutor, insa il putem asimila si ca pe un remediu al ratiunii aruncate in deruta.
Cascadele de trepte ale lui Escher, care par ca urca atunci când coboara, usile care se deschid pentru a ne introduce de fapt in alte meandre de labirint ori in camere lipsite de alte usi si ferestre pot servi cititorului de arta drept ghid esential pentru a regasi calea cea buna in ratacirile clipei si ale vietii.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii