Cel mai mare copil al sculptorului, pictorului si muzicianului Jean-Marie-Joseph Ingres, Jean-Auguste-Dominique s-a nascut in 1780 in Montauban, un orasel din sudul Frantei.
Sub tutela tatalui sau, el a aratat la o varsta frageda un talent aparte pentru vioara si o pasiune mai degraba nativa pentru desen; cel mai vechi desen al sau, semnat, dateaza din 1789. Oare ar fi trebuit sa acorde atentie egala celor doua inclinatii artistice?
Abilitatile muzicale ale lui Ingres au dat nastere mai tarziu expresiei „Violon d’Ingres”, folosita pentru a descrie un talent prodigios, dar prea putin exploatat ca atare, umbrit de ocupatia primara a altui element biografic – pictura.
In sinele sau estetic, l-a idolatrizat pe marele Rafael pe care l-a imortalizat pe panza, dar Dominique Ingres a reinventat sursele clasice si renascentiste pentru gusturile secolului al XIX- lea, etaland un amestec indraznet de tehnica traditionala si senzualitate experimentala.
Un desenator talentat, cunoscut pentru liniile serpuite si texturile iluzioniste redate impecabil, s-a aflat in centrul unei versiuni revigorate a dezbaterii antice: este linia sau culoarea cel mai important element al picturii? Cu toate acestea, Ingres nu a avut intotdeauna succes, experimentele lui legate de abstractizarea corpului si de introducerea unor subiecte exotice si complexe emotional au avut parte de critici dure la inceputul carierei sale.
Unul dintre cei mai talentati studenti din atelierul lui Jacques Louis David, Ingres s-a atasat totusi de mostenirea mentorului, prin denaturarea figurilor sale si prin alegerea unor naratiuni neconforme cu exemplele morale ale profesorului sau. In cautarea unor forme frumoase si a unei linii armonioase, Ingres a impins abstractizarea corpului dincolo de idealismul neoclasicului.
El si-a abstractizat figurile, chiar indepartandu-se de constructia plauzibila a corpului, pentru a sublinia contururile gratioase si un efect vizual placut. Acest nou nivel de libertate a incurajat si alti artisti sa exprime ideea de libertate prin intermediul formei umane, de la Renoir pana la suprarealistii secolului XX. Ca aparator al traditiei, Ingres a actualizat idealurile renascentiste pentru epoca moderna, in special lucrand dupa modelul lui Rafael.
Din multiplele subiecte abordate de Ingres in desene si picturi, un loc special, de o sensibilitate aparte, il ocupa imaginea corpului feminin – inepuizabila sursa de inspiratie pentru slujitorii tuturor artelor din toate timpurile. La el imbraca o forma ce trimite aproape imperativ catre un teritoriu foarte profund implantat in fiinta cea mai intima a privitorului, sugerand un soi de arhetip provocator, care se stie superior realitatii din jur datorita atributelor sale aspirante la culmile perfectiunii. Ar fi suficient sa evocam in acest sens celebrele tablouri „Marea odalisca” si „Baia turceasca” sau – nu in ultimul rand – „Odalisca cu sclava”.
Intr-adevar, descrierea nudului idealizat se intinde inapoi, la reprezentarile clasice ale Afroditei din Grecia antica. Ingres continua traditia desenand figura intr-o serie de linii sinuoase care subliniaza curbele moi ale corpului ei, precum si prin plasarea protagonistei intr-un spatiu fastuos, impodobit cu tesaturi lucioase si bijuterii detaliate. Desi reda corpul cu suprafata sculpturala si cu liniile curate asociate cu neoclasicismul, pictura lui Ingres a incalcat asteptarile iluzionismului pictural distorsionand corpul dincolo de plauzibil.
Ingres a dus modul lui David de a idealiza forma umana la extrem, atat de mult, incat a fost admonestat de critici atunci cand a expus aceasta pictura la Salonul din 1819. Femeia ar avea nevoie de doua sau trei vertebre suplimentare pentru a obtine o atitudine atat de dramatica si rasucita. La fel, picioarele figurii par disproportionate, stanga improbabil alungita si dezarticulata la sold. Rezultatul e paradoxal: este in acelasi timp izbitor de frumoasa, dar si ciudata.
Lasand deoparte magistrala „Baie turceasca”, fabuloasa prin impresionantul continut de feminitate pura, trebuie remarcat tabloul in care odalisca si sclava impart acelasi spatiu, din posturi diferite, dar compunand impreuna – cu participarea paznicului arap, cu negrul sau puternic contrastant cu pielea diafana a tinerelor – o poveste tulburatoare ce pare a ingloba intreaga istorie a unui Orient senzual care i-a fascinat intotdeauna pe artistii europeni, dar nu a fost niciodata inteleasa cu adevarat.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii