Zambetul pare a fi un atribut exclusiv uman, si nu prin modul fizic de expunere, ci datorita unei multitudini de semnificatii pe care le sugereaza.
Arta nu putea fi nicidecum indiferenta la un mijloc de comunicare subtil, astfel ca, de-a lungul timpului, in special pictura si desenul (in mai mica masura, sculptura) si-au asumat neoficial rolul nobil si foarte dificil de a exprima strafulgerarea fericirii din coltul buzelor unui om, indiferent cine va fi fost el.
Zambetul are un trecut fascinant, chiar daca deseori neglijat, iar pentru a-l accesa, trebuie sa luati in considerare factori culturali mai generali. Ubicuitatea si polivalenta zambetului inseamna ca, in circumstante sociale, nu este suficient sa vezi pe cineva zambind, ci – mai mult de-atat – trebuie sa stii ce „vrea” zambetul, expresia avand nevoie de descifrare.
Fara niciun fel de indoiala, acest subiect cu trimitere direct la pictura, va fi intotdeauna legat de capodopera care a sedus intreaga omenire, in special prin zambetul enigmatic al protagonistei sale – „Mona Lisa” lui Leonardo da Vinci.
Ar fi totusi nedrept sa nu zabovim si asupra altor opere de arta in care zambetul in sine constituie „mecanismul” ce pune in miscare mesajul discret si profund transmis de autor. Si am putea porni aceasta explorare succinta cu trimiterea la un real paradox: fetele din majoritatea picturilor din trecut erau rareori portretizate zambind. De ce, oare?
Acest subiect i-a preocupat pe unii critici si istorici ai artelor plastice atat de mult, incat s-au gandit la faptul ca personajele din tablouri (respectiv, modelele reale) evitau sa isi expuna zambetul in acest fel, pentru… a nu-si arata dantura imperfecta, intrucat igiena dentara era mai degraba precara in trecut!
Din acest motiv, comentatorii picturilor cu portrete umane considera ca absenta zambetului in unele lucrari ale artistilor celebri poate fi urmarita mai degraba din ratiuni practice, precum si din perspective socio-culturale.
Sa ne imaginam cum odinioara un om oarecare poza pentru un portret ore in sir, zambind in fata unui pictor concentrat pe lucrul lui. Pe deasupra, mai exista o explicatie serioasa, ce nu trebuie minimalizata: intentia realizarii unui portret era de a imortaliza un individ aflat de cele mai multe ori intr-o pozitie de bogatie si putere, avand obligatoriu o expresie serioasa adecvata.
Tablourile cu tematica religioasa nu includ aproape niciodata zambetul in gama expresiilor faciale ale personajelor, de altfel foarte complexa. Exista unele exceptii notabile, care insa mai degraba contrariaza privitorul atent la detalii si la sugestii ori la mesajele subliminale ale imaginii. Se remarca in acest sens o alta lucrare a lui Leonardo da Vinci: „Sfantul Ioan Botezatorul” (1513-1516).
Portretul unui barbat tanar, cu trasaturi excesiv de efeminate, cu greu poate fi asociat notabilului personaj biblic si cu atat mai mult frapeaza zambetul sau. Deloc enigmatic, ca in cazul Giocondei, lipsit de o potentiala seninatate ori inocenta, acest suras pare o provocare sarcastica puternic „laicizata” sub penelul genialului artist. O explicatie plauzibila nu poate fi altceva decat o suita de speculatii.
Zambetul in pictura releva in schimb valente nepretuite cand protagonistii sunt copii. Inocenta naturala a acestora, o anume doza de curiozitate naiva amestecata cu surpriza se pot citi usor in asemenea tablouri ce pot simboliza foarte bine ideea de puritate sufleteasca si spirituala.
Aceasta impresie, in acelasi timp tulburatoare si incantatoare, este amplificata atunci cand personajul copil sta alaturi de mama sa, reusind sa transmita nemijlocit o stare de liniste, de bucurie, de siguranta, in mod inconstient. Spre ilustrare, va propunem splendida lucrare realizata de Elisabeth Vigée Le Brun in 1789, „Autoportret cu fiica ei, Julie”. Nu in ultimul rand, pornind de la aceeasi tema vasta, remarcam in mod deosebit nota personala inconfundabila a regretatei noastre Tia Peltz. Copiii din lucrarile sale sunt un zambet larg cat lumea intreaga, o ispititoare bucurie a vietii, cuprinsa atat pe buzele deseori abia schitate, cat si in ochii care par sa ne provoace la a ne sterge de pe fete ridurile si grimasele, pentru a zambi impreuna cu ei.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii