Numele Ion Tuculescu ne trimite aproape in mod automat la artistul plastic autor al magnificelor picturi ce exercita o atractie stranie asupra privitorului, in primul rand in acele inlantuiri hipnotice de ochi insinuate pe nesimtite in subconstient, la fel ca magia (alba?, neagra?) din descantece.
Frontul, laboratorul, sevaletul
Totusi, acest om muritor, daruit de Divinitate cu calitati greu de intuit, a „explodat” in mediul de elita al artei sale relativ tarziu (si din pacate dupa ce autorul plecase deja de trei ani in alt univers), cu prilejul expozitiei retrospective postume din 1965. Prin urmare, chiar daca in fapt opera sa fusese, fireste, realizata si contemplata in timpul vietii, ne putem intreba, cu o formula oarecum livresca: pana atunci, unde s-a aflat senzationalul personaj?
Ei bine, si pana atunci, pana la atat de viguroasa revelatie ca pictor, pentru public, a fost un om cat se poate de „obisnuit”, dedicat cu trupul si mai ales cu sufletul unor indeletniciri mai lumesti, innobilante.
Concret, Ion Tuculescu avea formatie profesionala de biolog si de medic, domenii in care s-a remarcat in mod decent, insa la un grad superlativ al devotamentului. Ca medic militar, si-a demonstrat pe front atasamentul si daruirea fata de bunul cel mai pretios al oricarei fiinte – viata. Ca biolog, poate ca a prefigurat fara sa vrea, indirect, o anume dimensiune a picturii sale, petrecand nopti in sir aplecat deasupra microscopului in cursul laborioaselor sale cercetari stiintifice de la Academie.
Caci una dintre principalele sale obsesii artistice a fost ochiul, dar nu neaparat ca organ al vazului, ci ca instrument de introspectie si de penetrare dincolo de timp si de spatiu, in miezul ascuns al lumilor eterne.
Calatorie dincolo de timp
S-a afirmat despre pictorul Tuculescu ca a reprezentat un tip special de „expresionist intarziat de extractie impresionista”, pe de alta parte el fiind comparat cu nelinistitul Van Gogh. S-a vorbit si despre o „violenta surprinzatoare prin prospetimea si firescul senzatiilor”, pusa pe seama experientei spirituale foarte intime a artistului.
Toate acestea pot fi adevarate, ceea ce insa nu anuleaza esenta personalitatii sale creatoare. Pentru ca, intr-un anume mod si pastrand absolut toate proportiile cuvenite, putem face o apropiere destul de frapanta intre simbolistica cea mai profunda a motivelor picturii lui Tuculescu si elementele psihanalizei arhetipale a lui C.G. Jung.
Mai explicit, artistul roman sondeaza memoria colectiva in cele mai neasteptate zone ale sale, impingandu-ne (dar fara sa ne desluseasca explicit) catre o suma intreaga de trairi intime, ancorate in timp si, fara indoiala, in marele destin al omului. Stau marturie in acest sens nu doar lucrari din ceea ce am definit ca fiind obsesia motivului ochiului, ci si cele inspirate din cultura noastra populara straveche.
Putem chiar indrazni sa ne referim la o lume pagana, dar nu in sens religios, ci in sens strict cultural pozitiv, o lume a inceputurilor esentiale, a totemurilor si a miturilor abia germinate. In acest context, culorile deseori violente – nu in sens agresiv, ci in sens de neliniste, se ingemaneaza perfect cu contururile si formele izbucnite dintr-o indepartata noapte de catre zorii fiintei umane celei pline de nelinisti si vise.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii