Caspar David Friedrich, reprezentant de marca al romantismului german timpuriu in pictura ce detine cheia reusitei deosebite in acest sens, respectiv pozitionarea personajelor din tablouri cu spatele catre noi, receptorii, ele fiind incadrate de regula de peisaje naturale si in putine cazuri de contexte domestice, dar acestea din urma propunand o viziune aparte asupra existentei.
Cea mai importanta creatie a lui C.D. Friedrich este considerata „Ratacitor deasupra marii de ceata”. Un barbat stand pe o inaltime muntoasa, in fata lui, pana la departari nemasurate, se intinde un ocean de nori si ceturi.
Acesta se afla in contemplare si reflectare de sine, fascinat de caierele de ceata marina, ca si cum ar fi o experienta religioasa si spirituala. Se intreaba, probabil, in acel moment despre viitorul neprevazut care il asteapta. Asezandu-si spatele spre privitor, ii permite acestuia sa vada lumea prin ochii lui, sa impartaseasca si sa transmita experienta sa personala. La inceputul anilor 1800, Caspar David Friedrich a revenit la acelasi subiect in mod repetat: un cuplu care priveste de la prova navei, o femeie privind de la fereastra, doi barbati contempland luna din marginea unei paduri si multe altele. Totusi, pictarea subiectelor din spate nu era un dispozitiv compozitional nou.
In secolul al XIV-lea, artistul italian Giotto a devenit unul dintre primii artisti care l-au folosit atunci cand i-a reprezentat din spate pe cei care il plang pe Christos, pentru a stabili adancimea campului. Tehnica a aparut ocazional in panzele din Rafael si Vermeer.
Cu toate acestea, Friedrich si colegii sai germani romantici au popularizat acest mod de exprimare estetica, numindu-l Rückenfigur sau „portret din spate”. Rückenfigur genereaza tensiune, deoarece creeaza un paradox: tehnica invita simultan spectatorii intr-un peisaj si le aminteste de granita dintre ei si scena. „Functioneaza ca un substituent pe care il putem ocupa cu imaginatie, permitandu-ne o existenta virtuala in peisaj”, scria istoricul de arta Julian Jason Haladyn in anul 2016.
De cand Friedrich a popularizat-o, Rückenfigur a depasit granitele culturii vizuale, aparand in miscari de arta si media disparate. Suprarealisti precum Salvador Dalí si René Magritte au pictat figuri privite din spate pentru a insufla un sentiment de mister si introspectie.
Una dintre cele mai semnificative opere ale lui Dalí, in acest sens, „Figura en una finestra” („Figura la fereastra”, 1925, Museo Reina Sofía), creeaza un sentiment de dorinta, prin surprinderea unei femei care priveste spre mare de la o fereastra larga. Pentru a evidentia atractia formei feminine, artisti ca Gustave Courbet, Man Ray si fotograful de moda Horst P. Horst au creat lucrari care amintesc de Ingres („Marea Odalisca”, 1814), cu spatele senzual dezgolit si fata ascunsa.
Alte arte au preluat aceasta inepuizabila strategie generatoare a unei game de emotii si impresii de o diversitate ametitoare. In fotografia contemporana, Rückenfigur adauga un aer de mistica, ingloband un anume suprarealism modern. In film, figurile urmarite din spate pot crea drama (Ce se intampla? – se intreaba publicul, cand subiectul se intoarce, in cele din urma).
Nicaieri insa, metoda nu genereaza mare suspans si neliniste, decat in celebrul film al lui Alfred Hitchcock „Vertigo” (1958). Totusi, impactul cel mai puternic al acestui motiv, subliniat puternic in si prin arte, il regasim in viata cotidiana a fiecaruia dintre noi. Pentru ca niciodata nu vom cunoaste viitorul imediat sau indepartat, decat privind catre el.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii