Unii oameni cred ca doar existam într-o realitate virtuala – un soi de vis când seducator, când cosmaresc, din care nu am vrea sa ne trezim, deoarece abia atunci, abia trezirea ar însemna caderea în realitatea celui-care-a-inventat-jocul. Suntem prinsi, oare, într-o colivie ferecata între gratiile altei colivii? Suntem captivii fara putinta de scapare ai propriilor noastre iluzii, striviti între vise dincolo de care nu poate exista decât Necunoscutul ori Nimicul?
„De jos în sus… de sus în jos… uneori ramânem agatati în locuri de care nu ne putem desprinde, avem nevoie de putere, de vointa… si, poate, de un pic de noroc. Dar când credem ca am reusit, se poate schimba totul în urmatorul moment. Iar ce am crezut ca a fost GRAV sa devina si mai GRAV. Apoi o luam din nou de la capat, ba sus, ba jos, în spirala sau în cerc, în cautarea a ceva ce poate ca nici macar NU EXISTA!”
Aceste cuvinte de traire într-o realitate a visului diluat în curgerea timpului îi apartin artistei Adriana Jurma. Prin tot ce face pentru a dezghioca frumosul din materia fizica si din materia spirituala, pentru a ne dezvalui sublimul miezului de lumina si de iubire din fiecare lucru si fiinta purtatoare de adevar, tânara artista cauta sa prinda ea însasi în capcana visul în care traieste.
Am folosit o figura de stil, însa pentru a o întelege în profunzime este suficient sa ne gândim la un context destul de comun. Fara îndoiala, multi cunosc acel obiect bizar cu aspect ludic, alcatuit din unul sau mai multe cercuri de diferite marimi, între care se tese un fir asemanator cu pânza de paianjen si având atârnate de margini fire împodobite cu margele colorate si pene de pasare.
Provenit din vechile traditii si practici magice ale nativilor nord-americani, acest artefact ciudat este asa-numita „capcana pentru vise”. Explicatia originara a sintagmei arata ca, în timp ce dormim, visele rele încearca sa vina catre noi, dar se prind în plasa capcanei si ramân captive acolo, la fel ca o insecta în pânza de paianjen.
Prin creatiile sale, Adriana Jurma cauta sa prinda si sa tina în captivitate acele vise deghizate în trairi umane, dar care sunt în realitate cai înselatoare catre irosirea timpului vietii si pierderea din noi a tot ce aduna laolalta iubirea si lumina, adevarul si tenacitatea, încrederea si credinta.
Arta este cea care ne ajuta sa recunoastem portile de iesire din prizonieratul mrejelor viselor, al lumii virtuale care, altfel, ne poate absorbi si mistui pâna la depersonalizare si neantizare.
Iar Adriana Jurma realizeaza aceasta prin optiunea pentru o cale estetica mai rar întâlnita: sinestezia – în cazul de fata, reunirea si contopirea în unul si-acelasi creuzet a graficii si picturii cu muzica si cu poezia. Aceasta este lumea ei, acel univers intim multidimensional în care se simte cu adevarat libera „asemeni fluturelui care nu se preocupa decât de deschiderea larga a aripilor, pentru a se înalta”.
Ridicarea spre înalturi a tinerei artiste evoca si invoca totusi memoria individuala ca parte a celei colective. Ea stie si ne arata prin câteva dintre creatiile sale grafice ca puterea si credinta pot exista separate una de cealalta si pot misca lumea, fiecare în felul sau, însa miracolul adevarat se întrupeaza numai prin împerecherea celor doua.
Acolo, în înalturile libertatii, coroana si crucea zamislesc acea realitate pe care poate am crezut-o pierduta, dar pe care o putem regasi, ca pe o eterna promisiune a întoarcerii în Paradis. „Si ne-au ramas doar ochii – spune Adriana Jurma. Dar poate nu e un lucru rau… Decât un zâmbet fals, mai bine niste ochi ce nu pot minti!”
Adriana Jurma este din Timisoara si stabilita de mai multi ani în Germania, dar nu rupta de locurile, de oamenii si de sufletul originilor sale. Caci, poate ca dincolo de graiul tacut al icoanelor, desenelor si picturilor plamadite de ea, adevarul trairilor si nelinistilor si bucuriilor sale se regaseste în întoarcerea acasa, adica în copilaria care o defineste.
Si asta, deloc întâmplator: „Chiar daca oamenii mari au impresia ca ei sunt cei care cresc copiii, adevarul divin este ca toti copiii vin sa îsi creasca parintii.”.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii